Au trecut 26 de ani de la căderea regimului comunist în România, iar societatea românească s-a schimbat profund de la momentul Revoluţiei din decembrie 1989, însă există încă probleme majore de sistem care nu au fost rezolvate. Cei cu putere de decizie vin şi pleacă şi, de cele mai multe ori, asta se întâmplă şi cu promisiunile lor. Gândul prezintă o listă cu 10 mari probleme pe care România nu a reuşit să le rezolve mai bine de un sfert de secol.
1. DEMOGRAFIA României este una dintre principalele probleme active ale ţării faţă de care nu s-a luat nici o măsură serioasă după Revoluţie. În timp ce sporul natural a continuat să fie negativ, nu a existat nici un program de stimulare a creşterii numărului de locuitori sau de întinerire a populaţiei. Numărul românilor a continuat să scadă, astfel încât, în prezent numărul locuitorilor ţării a ajuns la nivelul anului 1966, sub 20 de milioane de locuitori.
Reducerea populaţiei este influenţată de numărul mare al deceselor, dar şi de scăderea ratei natalităţii, aspecte care nu pot fi schimbate într-un timp foarte scurt. România are acelaşi comportament privind natalitatea pe care îl avea în 1961, respectiv se nasc din ce în ce mai puţini copii, iar după 1990 fenomenul de scădere a natalităţii a fost mai accelerat.
România va rămâne până în anul 2050 cu o populaţie rezidentă de aproximativ 16 milioane de persoane, iar asta fără a fi luată în calcul migraţia.
2. SĂNĂTATEA rămâne „o rană deschisă”, fiind încă o problemă nerezolvată de vreunul dintre guverne după 1989. În ultimii 25 de ani, nu s-a făcut nici o reformă reală a sistemului de sănătate. Deşi bugetul Ministerului Sănătăţii a fost suplimentat, sistemul a rămas sărac raportat la standardele europene, iar accesul la serviciile medicale în mediul rural rămâne limitat.
Un proiect de reformă structurală a sistemului de sănătate a fost elaborat în 2012 în timpul guvernării Boc, însă legea a fost retrasă după ce dezbaterea publică s-a concentrat mai mult pe disputa dintre fostul preşedinte Traian Băsescu şi Raed Arafat, pe atunci secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. Atacul fostului preşedinte la Arafat a provocat ample mişcări de stradă, criza încheindu-se peste câteva luni cu demisia cabinetului Boc. În cazuri de criză majoră sistemul s-a dovedit a fi incapabil să facă faţă provocării, momentul tragediei din Colectiv fiind un exemplu în acest sens.
3. EDUCAŢIA este un capitol departe de a fi rezolvat de România. Deşi sindicatele din învăţământ au cerut repetat alocarea a 6% din PIB pentru educaţie, bugetul pe 2015 s-a închis cu doar cu 4 procente alocate. Cu toate că salariile personalului din învăţământ reprezintă unul dintre cele mai disputate subiecte, acestea au rămas mici, iar acest lucru s-a reflectat asupra calităţii actului de educaţie.
4. INFRASTRUCTURA rutieră din România nu a evoluat nici ea foarte mult în ultimii 20 de ani. Deşi compania pentru drumuri şi autostrăzi are un buget anual de 1,7 milarde de euro, România are mai puţin de 700 de kilometri de autostradă, acum, la peste 25 de la Revoluţie. Deşi banii ar fi fost de ajuns pentru construirea a 300 de kilometri de autostradă pe an sau reabilitarea a 2.500 de kilometri de drum naţional, contractele date cu dedicaţie, supraevaluările de costuri sau plăţile pentru lucrări inexistente sunt doar câteva dintre motivele pentru care astăzi, România, are în folosinţă doar 695,4 kilometri de autostrăzi.
5. DEFRIŞĂRILE reprezintă o altă problemă a României după 1989. Dacă în 1800, suprafaţa împădurită a provinciilor istorice româneşti era de 8,5 milioane de hectare, în vara lui 2012, suprafaţa fondului forestier a ajuns la doar 6,35 milioane de hectare.
Potrivit unui raport al Greenpeace România, care a monitorizat, pe baza datelor remise de autorităţi, ţara noastră pierde 3 hectare de pădure pe oră, iar 62 de cazuri de tăieri ilegale se înregistrează în fiecare zi. Astfel, tăierile ilegale de pădure doar din intervalul 2013-2014 au adus statului român un prejudiciu de peste 52 de milioane de euro.
6. REFORMA CLASEI POLITICE, un subiect adesea atacat de liderii politici în timpul campaniilor electorale, dar uitat rapid după închiderea urnelor de vot, reprezintă o altă „neîmplinire“ majoră a României în ultimii 25 de ani. Un prim indicator care relevă această nereuşită este adoptarea greoaie, abia la 22 după Revoluţie, în 2012, a legii lustraţiei, într-o formă cu semne de întrebare.
7. ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE se păstrează şi acum ca o chestiune neelucidată, la 26 de ani de când românii au ieşit din comunism în singura revoluţie anticomunistă est-europeană sângeroasă. Deşi au murit atunci peste 1.000 de oameni şi alţi peste 3.000 au fost răniţi, în octombrie 2015, Parchetul General a clasat Dosarul Revoluţiei, în care se făceau cercetări pentru moartea în perioada 19-22 decembrie 1989 a 709 persoane, rănirea altor 2.198 şi reţinerea a aproape 300. Şi asta în condiţiile în care, în 2011, România a fost obligată de CEDO să investigheze cu celeritate dosarele Revoluţiei. Mai mult, în aprilie 2013, Parchetul General s-a angajat oficial în faţa acestui for în privinţa unui calendar pentru investigarea crimelor de la Revoluţie, iar până în septembrie 2013, procurorii Parchetului General condus de Tiberiu Niţu urmau să stabilească ”implicarea decidenţilor politici” în Revoluţia din 1989, termen care nu a fost însă respectat.
8. ADEVĂRUL DESPRE MINERIADE rămâne şi el după 26 de ani o problemă nesoluţionată a României, ancheta fiind una incompletă şi nefiind găsit nici un vinovat. În luptele de stradă din iunie 1990 din Bucureşti au fost răniţi sute de oameni. Totododată, oficial au fost declaraţi doar şase morţi, însă ziariştii vremii au vorbit de cel puţin 100 de victime, îngropate în locuri necunoscute. La 26 de ani distanţă, nu există nici un responsabil tras la răspundere penală pentru evenimentele de atunci. În urma lor, minerii şi muncitorii chemaţi să facă ordine printre manifestanţii care se opuneau regimului au distrus tot, de la clădiri guvernamentale la sedii de partide. Pagubele nu au fost nici până acum estimate.
9. TORŢIONARII regimului comunist care mai trăiesc au început să fie cercetaţi abia acum, neexistând însă nicio condamnare definitivă pentru crimele comise. Peste 100.000 de deţinuţi consideraţi de regimul comunist inamici ai statului au decedat în închisorile din România într-un singur deceniu.
Gândul, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, a declanşat o amplă campanie privind această perioadă neagră din istoria României şi a publicat lista foştilor torţionari din perioada comunistă care mai trăiesc. În urma acestui demers, în faţa justiţiei au ajuns torţionarii precum Alexandru Vişinescu, fost comandant la Râmnicu Sărat, şi Ion Ficior, fostul şef al lagărului de la Periprava.
Până în prezent, Alexandru Vişinescu, trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii, ia fost condamnat la 20 de ani de închisoare, însă decizia nu e definitivă. Fostul comandant al penitenciarului pentru muncă silnică de la Periprava, Ion Ficior, este al doilea torţionar trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii. Acesta nu a primit încă vreo sentinţă.
10. CONTROLUL CIVIL AL SERVICIILOR SECRETE reprezintă o problemă pe care România nu a reuşit să o rezolve încă. Teoretic acesta se exercită prin comisiile parlamentare, însă în realitate aproape că nu există. Mai mult, printre parlamentarii care au atribuţii în acest sens se regăsesc personaje care ridică semne de întrebare, precum Sebastian Ghiţă, care şi-a clădit averea pe contracte cu statul, multe dintre ele chiar cu serviciile secrete, sau Daniel Savu, fost ofiţer SRI, acum senator PSD. Şeful comisiei, Georgian Pop, şi-a făcut studiile la Academia Naţională de Informaţii a SRI, la fel ca şi vicepreşedintele Comisiei, liberalul Octavian Popa.
Serviciile secrete s-au implicat direct în elaborarea şi promovarea unor legi care să le sporească puterile excedând cadrul Constituţiei şi legilor în vigoare. Legi precum „Big Brother”, cea a securităţii cibernetice sau cea privind obligativitatea identificării utilizatorilor de cartele telefonice prepay şi de reţele Wi-Fi publice sunt exemple de astfel de încercări, care au eşuat însă după intervenţia Curţii Constituţionale. Ele ar fi oferit, spre exemplu, posibilitatea legală pentru servicii de a avea acces la orice sistem informatic din România, fără controlul unui judecător.
Orice cauză privind abuzul serviciilor secrete ajunsă pe masa parlamentarilor a fost închisă, aceştia spunând că acuzaţiile nu se susţin. De asemenea, comisia, prevalându-se de legislaţia privind clasificarea informaţiilor, nu a prezentat niciodată probele care au condus la concluzia că serviciile secrete nu acţionează într-un mod abuziv.
Sursa: www.gandul.info/politica
Sursa: