„Poate când m-oi elibera, o să îmi găsesc și eu un moșulică al meu”, îmi zice Magdalena după ce suntem deranjați de un gardian al penitenciarului. Ofițerul, ușor stânjenit, se scuză: „Nu e bine unde v-am așezat. Blocăm intrarea în camera intimă”. Ne arată o ușă cu vopsea roasă pe care urmează să intre o deținută să se iubească cu soțul ei, venit în vizită.
Magdalena a ajuns la 55 de ani și încă mai speră că o va iubi și pe ea cineva fără să o pocnească. Până acum a trăit cu doi bărbați. Și amândoi o omorau cu bătaia. Pe primul l-a părăsit, de celălalt s-a despărțit după ce lama cuțitului ei a semnat două bilete de călătorie cu destinații diferite: ea – în lumea celor închiși, el în lumea celor cu ochii închiși.
Îl chema Marcel și Magdalena l-a cunoscut în vara anului 1987, în Mătăsari, un orășel de pe Valea Jiului, pe atunci un Eldorado înfloritor, astăzi o fantomă cu blocuri goale. O perioadă în care era la modă să fii miner. Se câștiga bine, erai respectat, iar regimul făcea cântece despre tine. Așa că Magdalena, o femeie subțirică, dar cu mușchii de oțel, s-a hotărât să lase în urmă satul ei din județul Iași și să sape după cărbuni.
Minerii se ștergeau cu mâneca peste fața neagră de cărbune să o vadă mirați cum se aruncă ea, mititica, la lopată, umăr la umăr cu ortacii versați. Au pus-o să lucreze la suprafață, ducea cărbuni cu lopata pe o bandă transportoare. Era un fel de miner de aer liber. Marcel, viitorul bărbat, lucra sub ea, la câteva sute de metri adâncime, în măruntaiele întunecate ale pământului. El îi făcea cu ochiul după ce ieșea din tură, ea îi zâmbea cu subînțeles. Așa negru cum ieșea din văgăunile minei, i se părea din cale-afară de frumos. Așa că, într-o zi, Magdalena l-a primit pe ortacul de dedesubt în lumea ei supraterană. „Primul lucru pe care mi l-a zis… a zis că-i place de mine”, îmi spune Magdalena cu voce alintată, proptindu-și sfioasă bărbia în piept și roșind ca o fetiță, de parcă ziua primei întâlniri a fost ieri.
Nici prima palmă primită de la el nu i-a stins dragostea. Într-una din zile Magdalena a căzut la mină și avea piciorul în ghips. Nu putea ieși din casă, așa că l-a trimis pe Marcel să-i ia ceva să mănânce. „A luat banii din casă și mâncare s-a făcut! Și a venit după mult timp, țapăn de b’at!”. Atunci l-a certat prima oară. Și el, tot prima oară, i-a mutat fața cu dosul palmei. Femeia a mâncat bătaie, flămândă cum era. „Am zis: «Eh, o trece, o fi fost supărat»”. Nu a trecut mult timp și a încasat a doua palmă. I-a zis: „Măi, dar tu te-ai obișnuit să dai în mine! Ce sunt eu? Sacul tău de box?”. Și asta i-a tot spus timp de două decenii, după fiecare bătaie încasată. După 23 de ani încă se prefăcea mirată că e bătută: „Măi, Marcele, te-ai obișnuit să dai în mine! Ce sunt eu? Sacul tău de box?”.
Ar fi putut să oprească calvarul ăsta la timp, dacă ar fi ascultat de toți cei din jur care îi spuneau să se despartă de el. Până și tatăl bărbatului ei i-a spus. Era prima întâlnire între ea și socră-su, iar bătrânul, în loc să-i țină partea fiului, i-a zis: „Fugi de fiul meu, spre binele tău. Nu duci casă cu el. Are probleme cu alcoolul”. Socrul i-a dat și bani de tren, să plece. Iar Magdalena, înfricoșată că până și tatăl soțului ei își vorbește de rău copilul, a luat banii și s-a urcat în tren. Dar aici a dat peste Marcel, care o urmărise. A luat-o în brațe, ca-n filme, i-a vorbit frumos, a sărutat-o. Nu putea să trăiască fără ea! Așa au mers amândoi, îndrăgostiți, în județul Iași. Aici ea a primit un teren gratuit de la o primărie comunală. Și-a ridicat o casă în care anii au început să se scurgă. Dar nu treceau așa, pur și simplu. Viața cu soțul era din ce în ce mai grea. Bătăile se întețeau și erau din ce în ce mai greu de suportat. Nu mai erau palmele din tinerețe, ci erau pumni și picioare, furci și chiar topoare.
Când a văzut că viața ei e în pericol, a mers la poliție. Ei nu erau căsătoriți cu acte, casa era pe numele ei și totuși oamenii legii nu voiau să-l scoată pe om afară din casă. „Poliția era sătulă de mine și de reclamațiile mele. Îmi ziceau că, dacă vreau dreptate, să mă duc să-l dau în judecată. Atât ziceau… «Magdaleno, plângere la Tribunal, nu la noi!»”. Dar Magdalena nu avea bani de tribunal. Singura ei avere erau doar niște găini prăpădite în bătătură. Ar fi trebuit să vândă orătăniile, doar ca să-și plătească drumurile până la Iași.
Unde mai pui și roaba de bani pe care ar fi cerut-o avocatul? Ea muncea cu ziua. El nu muncea deloc. Reușise printr-o șmecherie să obțină pensie de handicap câteva milioane, deși era sănătos tun. „Când îl rugam să mă ajute în grădină zicea: «La muncă, eu am bani. Am pensia!»”. Se simțea prizonieră în satul ei și în casa ei. Mai ales când îi vedea câteodată pe polițiștii din comună, în cârciumă, bând cot la cot cu bărbată-su.
Poliția era sătulă de mine și de reclamațiile mele. Îmi ziceau că, dacă vreau dreptate, să mă duc să-l dau în judecată.
Iar când venea din cârciumă și o prindea, îi tot dădea. „Numai în cap îmi dădea, nici nu mai știu cum mai gândește capul ăsta al meu de poate să mai vorbească acum cu dumneavoastră. În ultimul timp mă bătea de mă lăsa lată. Odată, noroc că ne-a găsit cumnatul, că nu mai eram vie. El era deasupra mea, îmi căra pumni. Mă pusesem jos să îmi acopăr, simțisem cald pe ochi și pe obraji, că mă bușise sângele. Apoi am simțit un junghi sub coastă, de mi-a luat respirația și am leșinat”.
Așa că Magdalena a schimbat strategia. Nu mai mergea la poliție, se ascundea. Cu câteva luni înainte de crimă, și-a petrecut noaptea din Ajunul Crăciunului în poiată, cu găinile. Bărbată-su încerca să dea de ea și să o calce în picioare. Așa că, de frică, și-a făcut loc printre păsări. A stat acolo, în poziția cloșcă deasupra covorului de găinaț înghețat, cu urechile ciulite la orice scârțâit de ușă, la orice zgomot de bocanc. Vedea prin ușa întredeschisă a poieții cum bărbatul mai ieșea din când în când din casă să dea fie peste ea, fie peste sticlele de băutură pe care avea obiceiul să le ascundă peste tot. Când omul intra la loc și se lăsa liniștea, auzea colindele care veneau dinspre satul în sărbătoare. Și cum stătea așa pitită în sufletul găinilor, se mai gândea dacă nu cumva ar trebui să le vândă totuși și să meargă la Iași, la tribunal.
Dar din bătaie în bătaie și din sărbătoare în sărbătoare a trecut Crăciunul și a venit Paștele. Chiar de Paște avea să se întâmple necazul. Marcel a fost găsit lat în casă cu o înțepătură mică între coaste, în dreptul inimii. Magdalena spune și azi că nu ea a fost criminala. Probele procurorilor, însă, au fost indubitabile și judecătorii au condamnat-o pentru crimă. Dar probele de la dosar și martorii din sat care au povestit chinul la care era supusă Magdalena de concubin a impresionat până și judecătorul, care i-a dat o pedeapsă mică. Cam cât ar fi luat dacă și-ar fi umplut poiata cu găinile vecinului. Șapte ani de pușcărie.
Micșunica, condamnată și ea pentru omor, a venit plânsă la interviu. Și a plâns și mai tare când a trebuit să povestească gardianului care ne păzea de ce plânge. O colegă de cameră, o fată de 24 de ani abia adusă, s-a proclamat șefă peste cameră. Ea a hotărât că face și desface programul fiecărei, ea stabilește când și cine face duș. Micșunica a înfruntat-o. Mică, înfiptă în cizmele de cauciuc cu care lucrează la bucătărie, îmi zice că ar putea să-i fie mamă la 43 de ani. Cum se poate să primească ordine de la o fată de vârsta lu fiică-sa? Așa că a încercat să vorbească cu noua încarcerată. Dar i-a retezat-o: „Tu să taci, că eu nu am dat în cap la nimeni, ca tine”. Așa că Micșunica a izbucnit în plâns pe holuri, a plâns toată ziua și la bucătărie, acum plânge și în fața mea: „Să ferească Dumnezeu, că ce am făcut eu putea să facă oricine, dacă era în situația mea”.
Micșunica a înfipt un cuțit în bărbatul ei într-o zi de sărbătoare, de Sfântul Gheorghe. Cu fix 17 ani înainte, în aceeași zi de Sfântu Gheorghe se căsătoreau. În noaptea nunții își dăduseră primul sărut. Și tot în noaptea nunții, Micșunica a luat și primul pumn. S-a întâmplat după miezul nopții, când soțul, Ion, devenise foarte gelos că niște cumnați au furat mireasa și au ținut-o ascunsă jumătate de ceas. „Cam multișor!”, s-a gândit mirele cu capul lui afumat de băutură. Așa că, după furatul miresei, a urmat pocnitul miresei, deloc tradițional.
Micșunica fusese de mică învățată cu greul, așa că a înghițit în sec și a tăcut. Așa au educat-o părinții. Să înghită, căci viața e grea. Nu i-au făcut niciodată ziua de naștere, uneori uitau să-i spună și La mulți ani și toată copilăria s-a trezit cu sapa în mână. „Părinții mei erau bolnavi și eu trebuia să fac în locul lor norma de muncă la CAP, ca să primească la final cereale. Mă trezeam la patru dimineața și mă întorceam seara la șapte”.
La 18 ani a crezut că viața ei va fi în sfârșit frumoasă. Atunci fratele ei cel mare a venit la ea și i-a zis că i-a găsit bărbat de măritat, în capătul celălalt al țării, la Brăila. Frate-su se știa cu viitorul soț, tractorist, de la CAP-ul unde lucrau împreună. A părăsit satul părinților din Vaslui și a plecat să se mărite. După nuntă, fratele și-a schimbat locul de muncă, așa că Micșunica a trebuit să rămână singură într-o familie de oameni ce-i erau aproape străini.
Soacră-mea, când îl vedea pe fiu-său că se urcă pe mine și mă calcă în picioare, zicea: «Așa, mamă, dă-i!».
Bătăile au început să se întețească, iar ea nu avea cui să se plângă. „Soacră-mea, când îl vedea pe fiu-său că se urcă pe mine și mă calcă în picioare, zicea: «Așa, mamă, dă-i!»”. În tot satul ăla nu găsea pe nimeni care să îi țină partea. Soțul era văzut ca băiat bun, îl știa toată lumea de mic copil, dădea bună ziua pe uliță, era pâinea lui Dumnezeu. Cine să creadă o vasluiancă venită de la mama dracului, tam-nesam, acolo, printre ei? Și poliția ținea tot cu Ion, bărbatul bătăuș. De fiecare dată când Micșunica mergea la postul de poliție să depună plângere, îi spuneau că nu are rost să umple paginile din declarație, pentru că poliția nu poate interveni în conflictele din familie.
Așa că Micșunica a tot înghițit, încercând să-și crească cei trei copii pe care îi avea cu Ion. Singură i-a îngrijit cu greu. Mai ales că pe lângă gurile de hrănit ale copiilor, mai trebuia să aibă și grija sorei care suferea de o afecțiune psihică. Iar pe lângă copiii cei mici și sora bolnavă, în ultimul timp mai avea încă un asistat social în casă: propriul soț. Ion fusese dat afară de la serviciu din cauza băuturii. Și, de supărare, a început să bea și mai tare. Așa că atunci când nu bea și nici nu bătea, dormea. Fie zi, fie noapte. „Eu am fost în casă și bărbat, și femeie. Eu mă duceam la câmp, eu găteam, eu munceam cu ziua în sat să fac rost de bani, pentru că deja aveam fata cea mare la liceu la oraș și costa foarte mult să o țin acolo”.
Cu două săptămâni înaintea crimei, într-o noapte, Micșunica a luat cea mai cruntă bătaie. Zicea că nu mai scapă cu viață. A reușit să fugă în capot pe ulițele întunecate ale satului, a ajuns la telefonul public din centrul satului și a sunat pe șeful de post pe mobil. I-a zis că bărbatul era să o omoare, iar șeful de post i-a zis așa: „Micșunico, e zece noaptea, sunt în afara programului. Dacă vrei să vin de acasă, te costă zece milioane”. Micșunica a înghițit în sec și de data asta. A așteptat să se lumineze și s-a întors acasă, la copii.
Cu puțin înaintea crimei îi găsim pe cei doi soți în rolurile consacrate. Ea la muncă, el la somn. Micșunica fusese tocmită de o femeie din sat să tencuiască un tavan și, când s-a întors acasă, Ion tocmai se trezise. Îi era foame. „I-am pus în farfurie fasolea, dar în beția lui de peste zi, mâncase toate bucățelele de carne din oală, le alesese. A urlat la mine – cum îmi permit să-i dau mâncare fără carne!? L-am rugat să aștepte puțin, ca să prăjesc niște pește. «Femeie, te omor și te fac bucăți»”.
Femeie, te omor și te fac bucăți. Taci, că te tai!
În acea perioadă era la modă cazul Elodia. Ion petrecea până spre dimineață cu televizorul setat pe OTV și de acolo învățase că unii bărbați își pot ucide femeia cu care trăiește, o pot ascunde bine-mersi, după care să apară la televizor și să zică galeș că nu au făcut nimic. „«De ce să mă tai și să mă faci bucăți, Ioane? Fiindcă am muncit toată ziua și tu ai dormit? », l-am întrebat. «Taci, că te tai și te fac bucăți! »”. Dar nu a tăcut Micșunica, ci a tăcut Ion. Femeia nu a mai ajuns la cratița cu pește. Pe masă a văzut cuțitele de bucătărie cum stăteau aliniate perfect, așa cum le aranja ea cu migală, de fiecare dată. A apucat unul din ele și l-a aruncat spre Ion. Lama s-a înfipt ferm în ficatul umflat de alcool al omului. După zece minute, cât o pauză publicitară la OTV, sirenele poliției luminau roșu și albastru pe ulițele întunecate ale satului. Era șeful de post și ajutorul lui. Veneau în sfârșit acasă la Micșunica, chiar dacă la ora aceea erau în afara programului.
Sursa: www.vice.com