Are loc acum o transformare profundă la nivel european. Dictată de calcule politice continentale, de o logică a cooperării transatlantice, dar şi condiţionată sever de contextul luptei împotriva terorismului care ameninţă în mod egal toate ţările noastre. Reacţiile din diferite State Membre, după valul recent de atentate, au ridicat, la modul cel mai brutal, o problemă extrem de delicată: în ce măsură, în condiţiile internaţionalizării organizaţiilor teroriste şi a certitudinii că celulele sale europene sunt activate şi gata în continuare de acţiune, se poate rămâne la nivelul tradiţional de reacţie? Această reacţie poate fi, ca până acum, doar una naţională, mai amplă şi specializată sau, dimpotrivă, vagă şi haotică, în funcţie de capacităţile şi dotările existente? Sau dacă, dimpotrivă, soluţia este de realizare a unei structuri comune europene de informaţii, cu toate atributele, prerogativele şi mijloacele de acţiune directă necesare. Poate o mişcare logică, dar deloc, absolut deloc simplă, deoarece tradiţia serviciilor de informaţii naţionale este de a lucra sub acoperişul cvasi-impenetrabil asigurat de prevederile legale privind păstrarea „secretului de stat”, zona de cooperare acceptată fiind una de informaţii generale, cele care sunt acum accesibile la nivelul centrului de luptă anti-teroristă care a fost creat în cadrul EUROPOL, concretizându-se prin introducerea într-un sistem comun al datelor pe care fiecare dintre serviciile naţionale le consideră relevante în domeniu. Mai departe, jurisdicţia naţională este respectată cu stricteţe, astfel încât reacţia este evident doar una naţională, cu forţele naţionale disponibile (cu câteva excepţii, a se vedea cooperarea în teren franco-belgiană după atentatele de la Paris). O situaţie de „compartimentare informativă” care a produs probleme enorme, împiedicând descoperirea din timp a membrilor unor celule care se deplasau de la baza dintr-o ţară europeană spre ţintele aflate în ţări vecine, informate insuficient, sau târziu, chiar post factum, asupra dosarelor de securitate ale indivizilor respectivi. Sau, din motive de neîncredere în fiabilitatea surselor pe care le prezentau fişierele unor ţări partenere, informaţii vitale pur şi simplu nu au fost luate în seamă (vezi cazul informaţiilor date de Turcia asupra mişcărilor considerate suspecte ale unor islamişti radicalizaţi sau luptători jihadişti). Aceasta l-a determinat pe comisarul european Dimitris Avramopoulos să propună, la finele anului trecut, după atentatele de la Paris, crearea unei Agenţii Europene de Informaţii, recunoscând însă, confruntat cu reticenţele unor State Membre, că este vorba doar despre „un ideal”: „Crearea unei agenţii europene de informaţii este o idee ideală pe care ar trebui s-o luăm în considerare pe termen lung”. Problema este că, pe de o parte, o asemenea mişcare ar presupune modificarea tratelor UE dar şi că, imediat, mai multe ţări, printre care şi Germania, au reacţionat negativ. „Nu ar trebui să ne risipim energiile în realizarea unei agenţii europene de informaţii. Nu-mi pot imagina că am putea renunţa la suveranitatea noastră în domeniu..mai degrabă, ar trebui să ne concentrăm eforturile asupra schimbului de informaţii între instituţiile deja existente. Aici putem obţine un adevărat câştig în termeni de securitate” – spunea Thomas de Maziere, ministrul german de interne. Numai că situaţia aceasta de securitate a devenit, între timp, explozivă şi continuă să apară informaţii privind pregătirea unor atacuri teroriste de mare amploare în Europa. Drept care, în lipsa unui acord asupra Agenţiei europene de informaţii, interesantă măcar este iniţiativa formulată de Grupul Antiterorist (CTG – Counter Terrorist Group) din cadrul Grupului de la Berna, discreta, dar foarte influenta organizaţie informală specializată în schimbul de informaţii între cele 28 de state membre UE (la care se adaugă Norvegia şi Elveţia). Este vorba despre apariţia (cel mai târziu până la 1 iulie) a unei platforme virtuale comune pentru schimb de informaţii a cărei misiune va fi, aşa cum preciza Rob Bertholee, şeful agenţiei serviciilor secrete olandeze AVID, „de a se concentra în principal asupra ameninţării pe care o constituie „luptătorii străini”..”. Problema este că ideea aceasta de cooperare extinsă apare foarte târziu, cu toate că, încă din 2004, imediat după atentatul de la Madrid, la o reuniune a Clubului de la Berna de pe 21 aprilie, se solicitase în mod expres ca CTG să devină „interfaţa între UE şi şefii serviciilor de informaţii şi spionaj din statele membre… cu rol cheie în implementarea deciîiilor relevante conţinute în Declaraţia privind combaterea terorismului a Consiliului European”. Iar cooperarea nu este nici acum realizată, deoarece există foarte multe organisme de cooperare, există mai multe baze de date centralizate la nivel european, precum Sistemul de informaţii Shengen de generaţia a doua (SIS II) unde sunt înregistrate persoanele suspecte de activităţi criminale sau ECRIS, fişierul de schimburi de fişiere judiciare sau sistemul de informaţii VIS, care reuneşte toate datele privind cererile de obţinere de vize pentru intrarea în Spaţiul Schengen. Ceea ce creează, foarte uşor de observat, o dificultate de acces în timp real pentru căutarea şi identificarea unui suspect, „semnalele de alarmă” trimise de un sistem putând să nu fie regăsite în altul, cu alte priorităţi de selecţie sau afişare sau, pur şi simplu, „înecate” în multitudinea de date înregistrate.
Evident că este nevoie de cooperare în domeniul schimbului de informaţii, dar este treapta maximă şi suficientă? Poate da, argumentează cei care sunt convinşi că efortul de acum, dar şi presiunea de a avea informaţii în timp real, ar putea constitui o soluţie eficientă pentru a da serviciilor naţionale datele necesare pentru a-şi face treaba. Nu, nu este suficient, replică cei care rămân, în continuare, adepţii creării Agenţiei Europene de Informaţii, deoarece, chiar şi în acest moment, lipsesc criterii unice europene pentru fişarea suspecţilor şi a activităţilor de tip terorist sau de susţinere directă şi indirectă a activităţii unor asemenea persoane, individuale sau organizate în celule active sau „în adormire”. La fel cum nu există (încă) unităţi europene de reacţie rapidă abilitate să intervină în cazul unor evenimente foarte grave pentru a asista forţele naţionale abilitate, dar şi pentru a împiedica fuga suspecţilor în alte ţări, fenomen curent facilitat de lipsa controalelor aprofundate în spaţiul interior Schengen. În fine, mai există un aspect esenţial, anume finalitatea exactă a schimbului de informaţii. Până în acest moment, platformele de care aminteam sunt la dispoziţia parchetelor şi serviciilor de informaţie şi poliţie naţionale. Odată cu crearea, până la finele acestui an, a Parchetului European, este posibil să vedem că actele teroriste vor putea fi, eventual, cercetate şi instrumentate la nivel european, dosarele finalizate fiind mai apoi date înspre justiţia dintr-unul sau din mai multe State Membre, în funcţie de caracterul transfrontalier al actului criminal. Asta cu condiţia să fie extinse competenţele viitorului Parchet European şi către actele de terorism, nu numai la cercetarea fraudării fondurilor europene… Discuţia este relansată acum sub presiunea evenimentelor, aşteptându-se ca aceste două noi construcţii să poată coopera la un nivel care să însemne nu numai un pas în plus în construcţia europeană, dar şi începutul unei activităţi specializate şi împreună cu alte organisme din parteneriatul atlantic, cât şi cu serviciile discrete, dar extrem de eficiente din NATO. Este posibil. Poate chiar şi probabil. Dacă nu, dacă vor învinge în continuare orgoliile naţionale (unele dintre ele alimentate din plin, cu toate mijloacele, de adversarii feroce ai Europei), să ne aşteptăm la noi evenimente teroriste grave, aşa cum anunţă de altfel, la modul cel mai oficial cu putinţă, băieţii din Al Quaeda şi ISIS…
sursa: adevarul.ro;