DE ŢINUT MINTE. Dintr-un total de 700.000 de firme, 40,7% au capital net negativ.
Cu alte cuvinte, pasivele lor sunt mai mari decât activele. În 285.000 de firme, deci, din cele 700.000 câte sunt înregistrate azi în România, datoriile sunt mai mari decât întreaga lor avere.
Sau: numărul exact de firme active cunoscute în România este de 719.200. Dintre ele, 115.400 nu şi-au depus bilanţurile şi nu ştim ce hram poartă. Iar 87.500 de firme, dintre cele care şi-au prezentat bilanţurile, sunt pe „linia de plutire”: nu pierd şi nici nu câştigă. Rezultatul lor economic fiind nul. În jur de 245.000 de firme au pierderi acumulate ani în şir. Pierderi permanente.
Firmele bune, care câştigă bani, au însumat în 2014 un profit net de 62,9 miliarde lei. Nu e prea mult, pentru o ţară europeană cu 19,9 milioane de locuitori. Au câştigat totuşi, au adus bani în plus. Numai că firmele care cheltuiesc mai mult decât câştigă, irosind forţă de muncă şi capital, au pierdut 42 de miliarde de lei. Sumă ce echivalează cu peste 9 miliarde de euro. Dacă suma pierdută ar fi fost… profit, România – la 31 decembrie 2014 – ar fi întrecut Cehia în clasamentul creşterii economice. În cursa pierdută… e nevoie de un nou start Rezultatul e dramatic.
Cum s-a ajuns aici? Mulţi nu cred, dar adevărul este că societatea românească a pierdut cursa pentru educaţie economică. În consecinţă, la noi nu este dominantă ideea că unei ţări nu îi va fi greu să reuşească atunci când toate forţele – cele din natură, din oameni şi de pe pieţele financiare – îi sunt favorabile. Dacă vrea să arate însă ceva lumii… să arate cum poate urca atunci când împrejurările îi sunt defavorabile. Privind tabloul economic, vedem una dintre cauzele puternice ale faptului că, în Uniunea Europeană, de nenumărate ţări ne despart limite culturale şi tehnologice, prejudecăţi sociale, neobişnuinţa de a înota în apele repezi ale economiei globale. De aici decalajele. Ar fi aşadar firesc ca, în înaintarea ţării, important este să plecăm de la integrarea ţării în ordinea globală şi în noua aspiraţie globală de competitivitate. Dacă vrem să obţinem în economie, cât mai repede, nu doar un ritm care să grăbească creşterea economică, ci şi un PIB sustenabil, cu o structură nouă, cu valori adăugate care să genereze bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei, una dintre marile condiţii este o schimbare radicală în procesul educaţional. Prosperitatea râvnită de populaţie, şi cantonată în decizii politice, nu poate deveni un bun al societăţi fără antrenarea întregii populaţii active. Iar calea cea mai sigură, verificată în lunga experienţă evolutivă a omenirii, este învăţarea. Doar o populaţie bine informată şi educată poate împinge firmele într-un parteneriat lucrativ cu întreaga societate. E nevoie însă de manageri performanţi. Pentru că o bună organizare a muncii nu este posibilă fără decizii bune. Fără un bun management al calităţii. De aici vin succesele în economie: de la calitatea înaltă a nenumărate decizii din companii.
Într-o lume globalizată, firmele din ţările dezvoltate au înţeles că viaţa economică a devenit tot mai dependentă de capacitatea de decizie a acţionarilor, a managerilor, a specialiştilor. În fiecare clipă e nevoie de o decizie bună, imposibil de obţinut fără împletirea profesionalismului cu răspunderea maximă. Pentru că în fiecare clipă sunt investiţi bani în noi afaceri, se multiplică reţeaua de companii, se vând sau se cumpără acţiuni pe piaţa de capital, se fac împrumuturi ori sunt daţi bani cu împrumut, se prospectează noi pieţe, se renunţă la pieţe tradiţionale. De multe ori, în acest iureş nemaipomenit, care impune mereu noi şi noi investiţii, mai mari, tot mai mari, un mare număr de firme româneşti au greşit drumul. Societatea însăşi a pierdut cursa pentru educaţie. Acum, cursa trebuie să fie reluată. Un fixism moştenit Au trecut 26 de ani. Dar nu are prea mare însemnătate cât timp trece: zile, săptămâni, luni, ani. Căci timpul poate lega între ele şi înfăptuiri, dar şi amânări. Şi fapte bune, dar şi fapte rele. Iar societatea noastră a dovedit, în acest timp de 26 de ani de nouă istorie, că a înclinat şi spre amânări, nu doar spre înfăptuiri. La 22 decembrie 1989, când ţara a trecut peste o graniţă de sistem, societatea era obosită şi lipsită de imaginaţie. Am căzut, atunci, în capcana viitorologilor din Evul Mediu, care-şi închipuiau lumea ce avea să vină plină de castele şi catedrale, de care să se bucure tot poporul. Fiind incapabili să vadă schimbarea, vedeau realizarea binelui general în cadrul cunoscut de ei, prin răsturnarea piramidei cu vârful în jos.
Am repetat această gravă eroare, din Evul Mediu; am repetat-o în plină eră informaţională, în pragul veacului al XXI-lea, fără să vedem ce pericol anunţa. Pe acest fond, trecerea a mii şi mii de oameni, în contextul tranziţiei, din sistem de stat în sistemul privat, a adus încet şi greu schimbări de esenţă în conţinutul muncii, în raporturile salariaţi – patroni, în legătura dintre masa de salariaţi şi compania care i-a angajat. De multe ori, vinovaţi pentru această inerţie fiind chiar patronii, acei patroni incapabili să-şi imagineze că între cel ce angajează şi cei angajaţi pot exista şi alte legături, bazate pe un parteneriat activ, cu totul diferite de falsa supuşenie din întreprinderile economiei de comandă. Prea puţini au înţeles că din cauza acestui fixism, moştenit de la vechiul regim, au pierdut mulţi bani. Cei care au înţeles, chiar dacă mai târziu, s-au salvat. Mulţi însă nu s-au putut salva. Au alunecat spre pierderi. Iar în peste 200.000 de firme pierderile s-au permanentizat.
Mai e mult de învăţat Ar fi o eroare gravă să afirm că nu există, în România de astăzi, companii cu capital privat în care să fie cunoscute şi aplicate legile capitalismului modern. Jumătate dintre firme câştigă bani şi clienţi. Dar firmele din cealaltă jumătate vin dintr-o cu totul altă lume: cea a copilăriei capitalismului. Sub această incidenţă, trei crize lovesc, în prezent, majoritatea companiilor cu capital privat de la noi: 1) supraextinderea – în sensul că au fost îngrămădite laolaltă nenumărate tipuri de activităţi, fără niciun gând raţional de specializare; 2) ignorarea parteneriatului cu salariaţii în favoarea unei distanţări scrobite, chiar inflexibile; 3) tendinţa de a ajunge repede la câştiguri fabuloase, ceea ce îi împinge pe patroni să le repartizeze prea puţin din profit celor împreună cu care îl fac şi din această cauză profitul se diminuează continuu. Într-un climat economic prea puţin favorabil, multe firme private pun şi ele umărul la rezultatele nesatisfăcătoare pe care le obţin. E cert: mai au mult de învăţat.
sursa adevarul.ro sursa foto vivafm.ro