De la cenuşiul spre negru al anilor ’80, românii s-au trezit brusc într-o altă realitate, dominată de culorile aprinse ale mărfurilor aduse de la Istanbul, dar şi din Vestul Europei. O lume de branduri, dintre care unele s-au dovedit a fi efemere pe piață, dar trainice în conştiinţa publică.
În ultimii ani ai regimului comunist, Televiziunea Română avea doar două ore de emisie, iar prin galantarele magazinelor găseai doar fulgi de creveţi vietnamezi sau câteva borcane cu mazăre, dacă erai norocos.
Articolele de îmbrăcăminte erau, de cele mai multe ori, de un cenuşiu prăfuit şi anacronic, din cârciumă erai dat afară la ora zece seara şi din librării cumpărai „la pachet“ – o carte bună, literatură adevărată, însoţită de două cărţi de „Omagii“.
Din toată această atmosferă sinistră, în care românii auziseră de branduri doar dacă aveau norocul şi banii să cumpere produse de la speculă, au trecut brusc, fără niciun fel de perioadă de tranziţie în acest domeniu, la o explozie de culori şi mărci de care nu mai auziseră.
„În anii ’90 erau foarte puține produse pe piață. Era un singur tip de unt, un singur tip de cașcaval, nu aveai de unde alege, nu aveai alternative. Plus că nu arătau deloc bine. Occidentalii au făcut produsele să arate bine. Nu erau neapărat mai bune decât ale noastre, dar arătau mult mai bine. Îmi amintesc când am fost în Anglia prima dată și am fost șocat să văd câte tipuri de cașcaval aveau în magazine. Fiind gurmand, am cumpărat din fiecare câte puțin, dar toate aveau același gust, doar ambalajul diferea. Firmele și produsele de care ne amintim și acum au fost și primele care și-au făcut reclamă la televizor. Au apărut o mie de branduri și produse aduse de la turci, dar în memoria socială au rămas doar cele care și-au făcut reclamă“, explică Alfred Bulai, prodecan la Facultatea de Ştiinţe Politice, din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative.
„Transhumanţa“ spre Istanbul
Ce-i drept, mai toată explozia asta de la începutul anilor ’90 era alimentată de exodul românilor spre Istanbul. Şi aici putem vorbi tot de branduri. În afară de CFR, care lansase trenul spre malul Bosforului, pe aceeaşi rută au intrat companii turceşti de transport cu autocarul. Cine nu a auzit de Murat sau Ortadogu, firme de transport rutier care făceau curse zilnice spre Istanbul, de la Bucureşti sau Constanţa? Branduri puternice ale acelor vremuri!
La Istanbul nu ne duceam să vedem Sfânta Sofia, Palatul Sultanului sau Bosforul. Principala atracţie era Grand Bazar, de unde cumpăram cercei de aur şi celebrii blugi Pyramid. Tot de acolo ajungeau la vânzare în România şi alte branduri occidentale, ca Gucci sau Armani, care, evident, erau falsuri ordinare – cămăşile se decolorau la prima spălare, iar pantofii se rupeau după nici două săptămâni. Detalii!
Tot în acea perioadă, o fabrică de încălţăminte din România îşi permitea să trimită periodic doi oameni la Istanbul, cu cazare şi diurnă plătite, doar pentru a aduce de acolo pantofi, ultimele modele. Aduceau în ţară câte o pereche din fiecare model, care apoi erau desfăcuţi bucată cu bucată şi se „clonau“, pur şi simplu, pentru a fi produşi în serie.
Sclava Isaura şi Adidas Torsion
Între timp, la TV explodau reclamele şi telenovelele. După „Bulevardul Paulista“ de la sfârşitul anilor ’70 – începutul anilor ’80, imediat după căderea comunismului a urmat „Sclava Isaura“, o altă telenovelă braziliană.
La capitolul reclame, au rămas în conştiinţa publicului cele la calculatoarele Felix (celebra replică „V-am prins, vrăjitoarelor!“), la echipamentele de birou Minolta sau la Adidas Torsion – deh, începuse Campionatul Mondial de fotbal din Italia.
„A fost o explozie a unor produse care arătau diferit față de ce știau românii pe atunci. Erau din străinătate și asta era important. Nu conta țara, de exemplu lumea cumpăra cu mare plăcere vodcă poloneză sau lua Vegeta de la sârbi. Tot ce era străin era perceput ca fiind mai bun. Plus că nu prea aveai termen de comparație, pentru că la noi nu se găsea mai nimic. Și produsele românești erau căutate în străinătate, mobila, vinul, dar produsele de export erau oricum mai bune decât cele pentru piața internă“, spune Alfred Bulai.
În toamna lui 1990, după ce în primele luni ale anului Ion Iliescu dăduse pomeni peste pomeni pentru a fi sigur că iese câştigător la alegerile din 20 mai, românii aveau mai mulţi bani decât visaseră vreodată. De această stare de fapt au profitat mai mulţi întreprinzători care au adus din Vestul Europei sau chiar de la turci aparatură electronică şi electrocasnică.
Copos, Pădure şi săpunul Duru
Ana Electronic a lui George Copos, GEPA Electro Center a lui George Pădure, Megavision sau Bucureşti-Berlin erau branduri puternice în România începutului anilor ’90. Se cumpărau masiv televizoare, mixere, fiare de călcat, maşini de spălat şi alte echipamente pe care le văzusem până atunci doar în Neckerman. Era deja de notorietate sloganul „Un pic mai bine pentru dumneavoastră“ din reclama GEPA Electro Center. La capitolul televizoare, piaţa era dominată de autohtonele NEI (acronim de la Network Electronica International) şi de cele de import Goldstar şi Samsung.
În afară de aceste branduri, pe TV rulau şi reclame la bomboane turceşti, cum ar fi Boni-Bon sau Topi-Top. Dozatoarele de la firma TEC erau omniprezente atât la buticurile din toată ţara, cât şi în reclamele televizate. Consumate simplu sau în combinaţie cu vodca Scandic la ambalaj de carton, denumită popular „Motorola“, sucurile de la dozator i-au adus întreprinzătorului profituri uriaşe.
La capitolul igienă personală, pe lângă pasta de dinţi Aquafresh, domina de departe bradul turcesc de săpunuri Duru. Nu conta atât reclama TV, cât marketingul direct, chiar dacă în acei ani nimeni nu ştia că asta este denumirea ştiinţifică a ceea ce făceau nişte „întreprinzători“ prin Satul de Vacanţă de la intrarea în Mamaia, bunăoară, care strigau în gura mare: „Ia, neamule, săpunul Duru, care spală bine curu’“.
Să nu uităm nici de prezervativele Protex, care păreau mană cerească pentru tinerii, şi nu numai, abia ieşiţi din comunism, perioadă în care singura metodă de contracepţie era calendarul.
Explicaţiile sociologului
„Atunci reclama era ieftină, că era doar TVR, o făceai pe prețuri derizorii. Cine a fost deștept și-a făcut reclamă. Noi eram vulnerabili la publicitate în anii ’90, pentru că nu eram familiarizați cu reclamele, nu mai văzusem așa ceva. Înainte de Revoluție, reclama era minimală, de genul «Cumpărați pește, luați unt». Era un magazin Polar în Piața Romană, care avea reclame pictate pe pereți, tot așa: «Cumpărați cașcaval», «Nici o masă fără pește». Bine, era o glumă proastă, pentru că rafturile erau goale.
Oamenii credeau că, dacă un produs apare într-o reclamă la televizor, automat e foarte bun. Era și un motiv de mândrie, «Uite, mi-am luat și eu produsul X, care apare la TV». Așa au rămas în memoria publică numele unor produse/companii care nu erau importante, dar care apăreau foarte des la TV. Ulterior, umoriștii le-au parafrazat reclamele și așa au ajuns în folclor“, spune Bulai.
El a explicat faptul că la vremea respectivă nici nu existau regulile de acum în publicitate. „Îmi aduc aminte că un operator, cred că de la TVR, s-a dus la antrenamentele Naționalei, înaintea unui meci important, și le-a dat să bea Tropikana, o porcărie de suc la cutie de carton. Apoi i-a filmat pe jucători cum beau porcăria aia și i-a dat pe post. Iar omul și-a luat bani de la Tropikana, a fost mare scandal atunci. Reclamă era în neștire la TV, erau puține branduri cu foarte multe minute de reclamă. Știu că, în 1991, o firmă a riscat și a investit în reclamă TV o sumă mai mare decât cifra de afaceri pe anul precedent și a făcut superprofit. Regulile s-au schimbat când au venit marile companii, iar piața de publicitate a crescut. Să-ți faci reclamă la televizor a devenit foarte scump, iar firmele mici au dispărut din calupurile publicitare“, a mai spus Alfred Bulai.
Oamenii credeau că, dacă un produs apare într-o reclamă la televizor, automat e foarte bun. Era și un motiv de mândrie, «Uite, mi-am luat și eu produsul X, care apare la TV». Așa au rămas în memoria publică numele unor produse/companii care nu erau importante, dar care apăreau foarte des la TV. Ulterior, umoriștii le-au parafrazat reclamele și așa au ajuns în folclor.“
Vacanța Mare, o trupă de leșina lumea
În urmă cu aproape trei decenii, trupa de umoriști Vacanța Mare umplea până la refuz sălile de spectacol din toată țara. Iar lumea leșina de râs, la propriu, la scenetele Garcea, Crapu și Menumorut sau Leana și Costel. „S-a întâmplat la Mediaș. Au fost oameni care au leșinat de râs, am chemat ambulanța“, spune Mugur Mihăescu, unul dintre membrii grupului.
„Aveam 250 de reprezentații pe an, patru spectacole diferite în fiecare an și de fiecare dată sala era plină“, își amintește actorul, acum reprofilat în patron de cârciumă.
Grupul Vacanța Mare s-a format în 1988. La început au fost cinci membri, Dan Sava, Mugur Mihăescu, Radu Pietreanu, Felix Sava și Dan Ștefănescu, dar vârful succesului l-au atins în formula de trei: Mihăescu, Pietreanu, Dan Sava. În 1999, Dan Sava a murit într-un accident de mașină.
Audiență ca la derby
Inițial, Vacanța Mare a fost doar un hobby pentru cei trei umoriști. Apoi, când au văzut că lumea nu se mai satură de poantele lor, treaba a devenit cât se poate de serioasă. Atât de serioasă încât Pro TV le-a încredințat o emisiune săptămânală. „După ce am apărut la televizor ne recunoștea lumea pe stradă. Toți mă strigau Garcea. Bine, și acum tot Garcea mă strigă“, mai spune Mugur Mihăescu.
Sălile erau în continuare pline când pe scenă urca Vacanța Mare. Biletele se obțineau greu și se vindeau pe sub mână. Toți voiau să-i vadă. „Îmi aduc aminte că odată aveam spectacol la Mediaș, iar Radu (Radu Pietreanu – n.r.) s-a dus la Alba Iulia și n-a găsit pe nimeni acolo. Așa știa el, că avem spectacol la Alba Iulia, deși noi toți eram la Mediaș. Lumea a așteptat în sală o oră și jumătate până a venit Radu de la Alba Iulia. Le-am explicat oamenilor că avem un prost. Un alt prost de serviciu“, povestește Mugur Mihăescu.
În anii 2001-2002, Vacanța Mare avea un public TV de peste 2,2 milioane, o audiență apropiată de cea a meciurilor de fotbal cu miză mare ale echipelor românești, potrivit Wikipedia noteaza romanialibera.ro