Performanţele semnificative ale polului de dezvoltare Timişoara-Arad, exprimate mai ales în termeni de exporturi anuale, lăudate pe merit în cursul acestui an în toate conjuncturile şi pe mass-media, se explică în primul şi în primul rând prin prezenţa masivă în Timişoara şi Arad a puternicilor producători multinaţionali din domeniul automotive. Opt miliarde de euro exporturi anuale echivalează cu nivelul exportului realizat din Bucureşti, acolo unde se află 10% din populaţia ţării, toate sediile instituţiilor financiare şi foarte multe interese.
Dacă nu erau producătorii multinaţionali, atunci exporturile Timişoarei probabil că ar fi fost probabil la sub jumătate din cât sunt acum. Iar de aceste exporturi depinde, direct sau indirect, întreaga economie locală, dacă nu şi regională. În acest context, rumoarea discuţiilor despre o supraîncălzire a pieţei forţei de muncă din zona noastră duce direct la o îngrijorare crescută despre viitorul economiei locale, pe termen mediu şi lung. Aceşti mari angajatori au venit în vestul ţării exact pentru avantajul costului forţei de muncă, dublat de o plasare avantajoasă în apropierea culoarelor europene de transport. Cu cât costul forţei de muncă devine mai mare, cu atât scade şi avantajul nostru regional, într-o zonă central-europeană în care toate regiunile se află în competiţie pentru atragerea angajatorilor multinaţionali.
Dincolo de inechităţile evidente ale pieţei muncii, unde un angajat necalificat sau mediu calificat din Timişoara este plătit de cinci până la zece ori mai puţin decât unul cu profil similar din zone ale Europei vestice (dar şi francezii se plâng de faptul că nu au salariile nemţilor, şi nemţii că nu au salariile elveţienilor, şi spaniolii că nu au salariile francezilor, fiecare cu exemplul lui), regiunile şi oraşele din Europa sunt într-o competiţie dură pentru atragerea şi menţinerea angajatorilor multinaţionali, cei care reprezintă contingente foarte mari de locuri de muncă, cifre de afaceri uriaşe, stabilitate a integrării în lanţuri economice foarte mari şi surse strategice de taxare pe termen lung pentru guverne şi administraţiile locale. Din taxarea multinaţionalelor avem infrastructură (sau ar trebui să avem), bugete pentru instituţiile publice, bani pentru şcoli şi gradiniţe, bani pentru dezvoltare (sau ar trebui să avem). Cu toate că un stat slab, precum este al nostru, nu reuşeşte să îşi protejeze sursele de venituri prin blocarea externalizării profiturilor, pierzând o bună parte din venituri prin ignoranţă şi dezinteres, lipsindu-se de o mare parte din veniturile ce pot rezulta din taxarea acestor mari contribuabili (iată, încă o motivaţie foarte pragmatică pentru care multe firme internaţionale consideră mediul nostru economic drept prietenos).
Zi de zi se înteţesc zvonurile, ori chiar ştirile precise despre escaladarea nivelurilor salariale pentru posturile angajaţilor necalificaţi sau slab calificaţi din multinaţionale, evoluţie simultană cu un nivel al şomajului apropiat de zero. Aceşti mari angajatori intră în conflict pentru atragerea forţei de muncă şi basculează într-o escaladare a nivelului salariilor pentru aceste locuri de muncă slab calificate. Ceea ce ar putea să fie o premisă fericită pentru angajaţi, dacă ei ar fi reprezentaţi de sindicate puternice. În lipsa unei mişcari sindicale puternice, angajaţii nu ies în câştig decât prin creşteri mici şi constante la salarii, ba de multe ori ies şi pe minus. În ansamblu, aceşti mari angajatori constată cum costurile cu forţa de muncă sunt în permanentă creştere, producţivitatea nu este deloc încurajatoare, costurile totale sunt serios impactate de fluctuaţia personalului şi recurenţa pierderilor legate de frecventele ieşiri de personal, astfel că o piaţă a ofertei de forţă de muncă intrată în criză poate da dureri mari de cap celor din top-managementul multinaţionalelor. La un moment dat , opţiunea relocării de unităţi mari de producţie devine interesantă pentru ei, este luată în calcul, devenind o problemă pentru comunitatea locală.
Mari angajatori din Timişoara şi Arad recrutează şi transportă zilnic personal de la distanţe de până la 100 de km faţă de fabrică, atât de puţin ofertantă a ajuns piaţa. Până unde se va ajunge?
Aici răspunsul nu poate fi dat decât prin strategie regională. Care la noi este o noţiune fuzzy. Primele instituţii ce pot interveni sunt consiliile judeţene, dar mai ales Consiliul de Dezvoltare Regională al Regiunii V Vest. Pe site-ul acestuia se face trimitere la strategii de dezvoltare, ba chiar şi la o strategie regională pentru specializare inteligentă, în care un capitol este dedicat industriei automotive, care remarcă:
“Deşi regiunea are un avantaj comparativ în acest sector, sustenabilitatea acestuia nu este garantată. Există anumite provocări care, dacă nu sunt soluţionate, pot conduce la pierderea avantajelor comparative existente:
– În primul rând, costurile mici ale forţei de muncă nu vor putea fi păstrate pe termen lung. În oraşe precum Timiţoara şi Arad, posibilitatea de creştere a salariilor poate conduce cu uşurinţă la o mai mare presiune concurenţială din partea altor regiuni cu salarii mici, din România sau din ţările învecinate precum Serbia sau Bulgaria, și poate determina întreprinderile străine dominante să se mute în aceste destinaţii alternative.
– În al doilea rând, analizând avantajul comparativ arătat al produselor exportate din regiune, se observă că primele poziţii sunt ocupate de produsele puţin sofisticate, ce necesită un nivel de calificare redus.
– În al treilea rând, există legăturile slabe dintre întreprinderile străine şi cele naţionale din acest sector. O serie de factori contribuie la acest lucru, inclusiv economiile de scară, dificultatea pentru micii furnizori locali de a respecta standardele internaţionale de calitate, precum şi faptul că multe decizii de achiziţie în cadrul întreprinderilor cu capital străin sunt luate nu în fabrica din Regiunea Vest, ci la sediul corporaţiei.
– În al patrulea rând, deşi exporturile de piese auto au crescut în timp, această creştere a fost pe marja intensivă (aceleași întreprinderi exportă o cantitate mai mare din aceleaşi produse pe aceleaşi pieţe). Noile destinaţii de export au o contribuţie mică la creșterea exporturilor. Lipsa diversificării pieţei prezintă
riscuri pentru perioadele de incertitudine economică, după cum s-a observat în timpul crizei financiare recente.”
Interesant! Prin urmare, în strategia de dezvoltare cu orizont 2020, scrisă de Consiliul de Dezvoltare Regională prin ADR V Vest, se vorbeşte în clar de potenţiala situaţie critică a blocării pieţei forţei de muncă ocupate de către aceşti mari angajatori.
Consiliile Judeţene şi administraţiile locale ale marilor oraşe ar fi trebuit să reacţioneze, fiind în joc intervenţia într-un domeniu strategic, de care depinde, pe termen lung, toată economia regiunii noastre. În afară de declaraţii mai mult sau mai puţin reuşite, a avansat cineva soluţii? Cum facem cu aducerea angajaţilor de la zeci de km, cum facem cu absenţa măsurilor de susţinere a integrării forţei de muncă în economia timişoreană? Interesează pe cineva că primii douăzeci sau treizeci de angajatori din Timişoara pot lua decizii de relocare (şi e la fel şi pentru cei din Arad), lăsând fără locuri de muncă un întreg segment de angajaţi ce ocupă locuri de muncă dependente unele de altele, astfel că se poate dezechilibra în întregime economia zonală?
Autorităţile sunt prea puţin interesate de soluţii de tip programe de pregătire sau proiecte pe termen lung, pentru asigurarea unor avantaje conexe pentru angajaţi. Astfel de pachete conexe se pot oferi doar prin intervenţia autorităţilor locale, iar beneficii de tipul locuinţelor sociale, grădiniţelor sau serviciilor şcoala-după-şcoală, în zonele adiacente marilor angajatori, pot rezolva problemele reale şi pot menţine interesul angajatorilor pe termen lung.