Există peste 200 de traduceri în limba română ale rugăciunii Tatăl nostru. Iosif Camară, cercetător al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, le-a studiat pe toate și a explicat ce înțelesuri ascunse are unul dintre cele mai cunoscute texte în limba română.
Despre „pâinea noastră cea de toate zilele” știm de când suntem mici. Dar dacă înțelesul textului original era cu totul altul? Dacă primele traduceri nu au fost fidele originalului? În limba română au circulat peste 200 de versiuni scrise ale rugăciunii Tatăl Nostru, fiecare diferită de cealaltă.
Tatăl nostru / Părintele nostru / Ocinaș
„Părintele nostru” pare că ar fi apărut pentru ca rugăciunea să semene mai mult cu textul în latină „Pater Noster”, prima versiune în care apare termenul „părintele” fiind destinată intelectualilor străini care se interesau de limba română. Explicația este însă cu totul alta: este o variantă specifică a graiurilor din nordul țării (zona Moldovei și Adrealului). Nu sunt rare cazurile când cărțile editate în acea zonă îl schimbau pe „tată” în „părinte”, iar cărțile editate în sud schimbau termenul „părinte” în „tată”. „Ocinaș” este începutul rugăciunii în slavonă (otče našu), iar în zone din Transilvania această titulatură încă se păstrează și are sensul de „rugăciune”. Pentru cercetători, acesta este un indiciu că pe vremuri românii din acea zonă se rugau în slavonă.
Care ești în ceruri / cer,
Singularul „cer” apare sporadic în variantele românești ale rugăciunii. Explicația cea mai probabilă este faptul că, în rostire, oamenii foloseau singularul pentru că mai târziu în text apărea „cer” la singular. Interesant este cum s-a impus folosirea pluralului pentru a diferenția sensul (cerurile sunt casa lui Dumnezeu) de cel singular (cerul este ceva înnorat sau albastru).
sfințească-Se numele Tău,
În original, are de fapt sensul de „să fie sfințit” și nu de reflexiv: numele este sfințit de oameni, prin comportamentul lor. Ideea este mai bine explicată la Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune că Evanghelia nu ar fi trebuit să fie scrisă, ci ar fi trebuit să fie dedusă din comportamentul credincioșilor.
vie / să vină împărăția Ta,
Din secolul al XVI-lea până azi circulă varianta „vie” pentru „să vină”. Este o formă deja dispărută din limba literară, dar ea nu este resimțită ca anormală aici.
fie/ facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.
În varianta originală din greacă, cuvântul folosit înseamnă „a se face”, „a se întâmpla”, „a se produce”, dar îl înlocuiește uneori și pe „a fi”. Cele mai vechi traduceri românești îl aveau pe „fie”, o traducere după slavonă și latină. „Facă-se” a apărut mai târziu, în secolul al XVII-lea, sub influența originalului grecesc, apoi dispare și revine un secol mai târziu, devenind azi expresia standard.
Pâinea sățioasă / Pâinea noastră cea de toate zilele / Pâinea cea de-a pururea / Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi
Dintre toate pasajele din rugăciune, acesta a fost cel mai controversat și a suferit cele mai multe transformări. Chiar și în prezent, circulă două variante, dintre care cea mai folosită poate fi interpretată pur material – „pâinea cea de toate zilele”, iar cea de-a doua – „pâinea noastră cea spre ființă” cu o semnificație mistică, spirituală, aproape opusă concretului și materialului existenței zilnice.
În primele traduceri scrise ale rugăciunii, termenul folosit este „sățioasă”, un cuvânt care a circulat mereu în popor cu referire la proprietatea hranei de a fi nutritivă (azi este cunoscut mai mult un termen înrudit, „sațietate”). Din studierea pasajului în vechile versiuni românești, s-a ajuns la concluzia că în textul slavon cuvântul folosit se scria similar cu „sățioasă”, dar nu identic, iar traducerea, chiar dacă potrivită ca sens în context, nu ar fi fost 100% corectă. Varianta „sățioasă” apare atestată vreme de două secole.
În paralel, mai ales în zona Transilvaniei, circula și varianta „pâinea noastră cea de toate zilele”, o traducere care probabil vine din limba latină. A apărut astfel și în prima traducere românească a Noului Testament, din 1648, iar de acolo a fost preluată în textele religioase și s-a impus cu această formă până în prezent.
O variantă mai puțin cunoscută, dar care se păstrează până în zilele noastre în Basarabia, este „pâinea noastră cea de pururea”, care a apărut în diverse traduceri timp de un secol. Varianta a apărut inclusiv ca încercare de a conferi o interpretare mistică sau metafizică a pasajului. În România, încă poate fi auzită în slujbe în care se cântă „Tatăl nostru” în varianta compusă de Ciprian Porumbescu, în locul clasicului Anton Pann.
„Pâinea noastră cea spre ființă” a apărut la începutul secolului al XIX-lea, datorită unei noi traduceri din greacă. Aceasta s-a realizat sub influența isihasmului, un curent mistic ce punea accentul pe concentrarea minții și pe liniștea interioară. În 1850, Anton Pann a realizat o versiune muzicală a rugăciunii, optând pentru această expresie. Se cântă astfel în biserici până în prezent și este considerată normă, alături de „cea de toate zilele”.
Este important de notat că cele două expresii folosite astăzi pot fi considerate, de fapt, sinonime. „Spre ființă” poate avea sensul de „spre asigurarea existenței”, iar „de toate zilele” a cunoscut interpretări mistice, care trimit spre ideea de veșnice.
Traducerea a fost îngreunată de faptul că, în originalul grec termenul folosit pe lângă cuvântul „pâine” este un cuvânt care apare doar în rugăciune și nicăieri în altă parte a textului biblic.
și ne iartă nouă datoriile/ greșelile noastre,
precum și noi iertăm datornicilor/ greșiților noștri.
Deși cuplul „datorii / datornici” pare unul mai modern și cu trimitere spre piața financiară, termenii reprezintă de fapt versiunile mai vechi ale rugăciunii, indiferent că erau traduse din slavonă, greacă sau latină. Această cerere face trimitere la parabola datornicului care a fost iertat de împăratul său pentru o datorie de 10.000 de talanți, dar care, la rândul său, nu a iertat o datorie modică a confratelui său. Datoria desemnează aici binele pe care omul nu-l face și răul pe care îl face. Dar chiar în pasajul care urmează rugăciunii de la Matei este explicitat sensul, arătându-se că prin datorie se înțelege păcatul. Echivalarea cu „greșale-greșiților”, apărută în Occident, dar și în traduceri românești încă din secolul al XVI-lea, a fost introdusă tocmai pentru a elimina confuzia legată de o interpretare materială a rugăciunii.
Și nu ne duce pe noi în ispită / năpastă / bântuială / tentație
În lumea catolică, la finalul anului 2017, această parte a rugăciunii a fost subiectul unor știri cu titluri precum: „Am înțeles greșit rugăciunea în ultimii 2000 de ani?”. Totul a plecat de la o afirmație a Papei Francisc, care a susținut că traducerea este greșită, iar rugăciunea ar trebui nuanțată, astfel încât sensul să fie „nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”.
În lumea ortodoxă, pasajul nu a fost atât de controversat. Transformările prin care a trecut, în versiunile scrise, au ținut de diversele sinonime ale cuvântului „ispită”. Unul dintre ele este „bântuială”, un cuvânt care încă se păstrează în slujbele oficiate cu ocazia cununiei religioase.
ci ne izbăvește de rău / cel rău / viclean
Câteva versiuni scrise făceau trimitere la un „rău” generalizat – toate nenorocirile care se întâmplă. Majoritatea traducerilor însă conțin ideea unui rău personalizat – Diavolul, aceasta fiind interpretarea unanimă a pasajului. Expresia „cel viclean”, care circulă și în prezent, a apărut în secolul al XVI-lea și a fost mereu preferată în Moldova, impunându-se datorită textelor tipărite aici.
Căci a Ta este împărăția, puterea și slava,
a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,
acum și pururi și în vecii vecilor.
Cercetătorii speculează că încheierea rugăciunii, cunoscută sub numele de doxologie, nu apărea probabil în rugăciunea originală. În Biblie, deși Tatăl nostru apare în două evanghelii – Matei și Luca – această încheiere apare doar la Matei. Cel mai probabil, odată ce a ajuns să fie preluată în slujbele bisericești, se simțea nevoia unei formule de încheiere.
Interesant este că „împărăția”, ca termen denumind o realitate istorică, a fost tradus diferit de la o limbă la alta, în funcție de formele de guvernământ cunoscute de vorbitori. În limba cumană, rugăciunea vorbește despre „hanatul Tău”, în alte zone ale lumii apare versiunea „sultanatul” sau „regatul”. În limba română, s-a impus „împărăția Ta”, din perioada Imperiului Bizantin, de când au rămas în tradiția ortodoxă și numeroase rugăciuni pentru împărat.
Amin/ Adevăr
Cu o circulație foarte restrânsă, rugăciunea se încheia și cu „adevăr”, reprezentând traducerea din ebraică a lui „amin”. Rolul cuvântului este de a întări cele spuse anterior, cu această întrebuințare fiind prezent și în alte pasaje din Biblie scrie digi24.ro
Iosif Camară a studiat rugăciunea timp de trei ani, în timpul doctoratului, și a continuat să lucreze în domeniu, în cadrul Departamentului de Cercetare Interdisciplinar – Domeniul Socio-Uman al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este membru al Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” (MLD).
Cea mai veche variantă a rugăciunii Tatăl nostru s-a conservat în limba greacă, pe un papirus datat în jurul anului 200. În privința contextului în care a apărut rugăciunea în limba română, cercet. Iosif Camară precizează că „Prima versiune a rugăciunii Tatăl nostru în românește se păstrează într-un evangheliar din 1551-1553. Rugăciunea apare deci odată cu primele texte românești.”
O observație deosebit de interesantă este cea legată de vocabularul rugăciunii. „Tatăl nostru este cartea de vizită a limbii în lume, căci ea conține termeni fundamentali din graiul unei comunități istorice – parternitate, cârmuire, voie, pâine, rău etc.). Așa se face că a fost cel mai citat text în vechile studii de comparativism lingvistic sau pur și simplu pentru a demonstra latinitatea limbii române”, explică Iosif Camară.
„În forma actuală, rugăciunea Tatăl nostru conține 60 de cuvinte, din care 90% sunt de origine latină, iar 10% sunt împrumuturi din alte limbi – sau derivate românești din împrumuturi: slave (sfințească, voia, greșalele, greșiților, ispită, izbăvește) și maghiare (viclean).”
Prin urmare, rugăciunea păstrează în textul său numeroase indicii despre felul în care circula rugăciunea, despre limbile și curentele care au influențat lumea românească într-o anumită perioadă a istoriei, dar și despre contactele culturale dintre țările învecinate și provinciile istorice românești.