Evenimentele care au culminat, pe 23 ianuarie 1999, cu Pacea de la Cozia au rămas în istorie ca apogeul puterii minerilor din Valea Jiului. De acolo nu se mai putea merge decât în jos. Şi s-a ajuns atât de jos, încât localităţile prospere de acum 25 de ani au devenit ruine, iar titanii acelor vremuri scormonesc în munţii de bolovani în căutare de cărbune ca să aibă ce mânca.
La începutul anului 1999, România a fost la un pas de război civil. În noaptea de 21 spre 22 ianuarie, preşedintele Emil Constantinescu a decretat „stare de urgenţă“ pe întreg teritoriul ţării, imediat după ce minerii din Valea Jiului au luat prizonieri 1.500 de jandarmi şi pe prefectul de Vâlcea la capătul luptelor dure purtate între ortaci şi forţele de ordine în localitatea Costeşti. 20.000 de mineri se aflau în drum spre Bucureşti, mobilizaţi de liderul Miron Cozma, revoltaţi de anunţul Guvernului privind închiderea primelor două mine din Vale. Conflictul violent a fost aplanat temporar prin „Pacea de la Cozia“, cum a rămas în istorie acordul semnat pe 23 ianuarie 1999 între premierul Radu Vasile şi Miron Cozma. În anii imediat următori, exploatările miniere din toată ţara s-au închis însă una după alta, iar ortacii au pierdut definitiv statutul de cea mai influentă şi temută categorie profesională din România.
Bătălia de la Costeşti, punctul culminant al celei de-a cincea mineriade din România, a fost o consecinţă a anunţului Guvernului din 16 decembrie 1998, privind închiderea minelor de la Dâlja şi Bărbăteni, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din Valea Jiului. Pe 18 decembrie 1998, Miron Cozma, şeful Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, a declanşat greva generală.
Minerii au cerut renunţarea la decizia de închidere a minelor şi salarii mărite. Refuzul ministrului Industriilor, Radu Berceanu, şi a prim-ministrului Radu Vasile de a se deplasa la Petroşani i-a iritat şi mai mult pe mineri. Până pe mijlocul ianuarie 1999 au protestat pe străzile Petroşaniului zilnic în jur de 15.000 mineri. Pe 14 ianuarie 1999, liderii minerilor au formulat un nou set de revendicări inacceptabile, printre care salarii compensatorii de 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat sau 500 de dolari pensie pe viaţă.
CAPTURAREA JANDARMILOR
Pe 18 ianuarie, minerii comandaţi de Miron Cozma au plecat în marş spre Bucureşti. Ortacii au depăşit lejer mai multe baraje ale jandarmilor, care s-au retras constant în tentativa de a evita o confruntare violentă. Pe 20 ianuarie, minerii au reuşit să ajungă la Horezu, judeţul Vâlcea. Istoricii au remarcat ulterior organizarea remarcabilă a ortacilor, apropiată de cea a unei structuri militare. Cei aproximativ 20.000 de mineri au fost informaţi de cercetaşii din avangardă despre plasarea unui dispozitiv masiv de apărare al jandarmilor la Costeşti, localitate aflată în Vâlcea, la graniţa cu judeţul Gorj. Folosind tactici de învăluire, minerii au capturat pe 21 ianuarie 1999 trei sferturi dintre cei 2.000 de jandarmi trimişi să-i oprească, precum şi pe prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu, venit la negocieri.
„COZMA RĂCNEA TOATĂ ZIUA“
În ianuarie 1999, Constantin Hrincă, unul dintre minerii participanţi la marşul spre Bucureşti, era lăcătuş la Mina Dâlja. Îşi aminteşte şi acum atmosfera din Valea Jiului înainte de plecarea spre Bucureşti. „A venit zvonul, de la Combinat, că se închid Mina Aninoasa şi Mina Dâlja. Dâlja era printre cele mai bune mine din Vale, cărbunele era de o calitate foarte bună şi nu mai necesita spălare. Am stat 8 zile în grevă în curtea combinatului. Cozma răcnea tare acolo toată ziua. Eu nu prea am fost de acord cu chestiile astea, nici cu şefii veniţi peste noapte. Mi-au plăcut şefii care şi-au câştigat poziţia prin muncă. Cozma nu făcuse absolut nimic, decât cu răcnitul“, rememorează bărbatul.
Drumul spre Capitală, povesteşte Hrincă, a fost anevoios, însă minerii au primit, pe drum, autobuze cu care să se deplaseze şi provizii, un detaliu ciudat al mineriadei. Oficial, autorităţile declamaseră că venirea minerilor nu este dorită şi că se fac eforturi pentru oprirea ortacilor. „Erau elicoptere care ne urmăreau de deasupra. Au detonat o stâncă, au zis că ne opresc, şi aruncau de sus cu un fel de gaze lacrimogene“, detaliază Hrincă. Îşi aminteşte şi de bătălia de la Costeşti dar spune că el, spre seară, s-a întors cu o maşină acasă. Apoi, s-a reîntors să-şi caute nepotul. I-a găsit pe ortaci la Râmnicu Vâlcea, la Sala Sporturilor. „După ce au terminat cu Costeştiul s-au dus la Vâlcea. Le aduseseră caserole de mâncare, erau munţi de caserole cu mâncare. În timpul ăsta a început balamucul – «Hai la Cozia la mânăstire să dăm la pace!». Şi de acolo s-a terminat“, încheie scurt fostul miner.
BARAJUL, „O CARICATURĂ RIDICOLĂ
Altfel a văzut lucrurile Gavril Dejeu, ministru
de interne în Guvernul Radu Vasile în perioada mineriadei. Dejeu şi-a dat demisia în seara zilei de 19 ianuarie, când minerii au trecut de toate barajele forţelor de ordine din Defileul Jiului.
„Personajul devenit emblematic, pe nume Miron Cozma, avea probleme de împărţit cu autorităţile judiciare ale statului, pe care urmărea să le rezolve cu ajutorul minerilor. Cum se ştie, el fusese adus în faţa instanţelor de judecată, iniţial în stare de arest, pentru Mineriada din 1991. Hotărârea judecătorească prin care faptele imputate erau calificate simple acte de huliganism şi tulburare a liniştii publice fusese desfiinţată, iar acum dosarul se afla în faţa Instanţei Supreme sub învinuirea de subminare a puterii de stat, cu perspectiva unei severe condamnări. Citat de nenumărate ori la proces cu de altminteri fusese citat şi în faţa organelor de cercetare penală, el se eschiva ameninţător în spatele rândurilor de ortaci, pe care la rându-i îi instiga la nesupunere şi la revoltă“, scrie Gavriel Dejeu în volumul autobiografic ”Pe firul evenimentelor” publicat în 2014 la Editura Eikon din Cluj Napoca.
Dejeu adaugă în lucrare că Guvernul Radu Vasile a făcut eforturi financiare uriaşe, riscând intrarea României în incapacitate de plată, pentru a plăti salariile restante ale minerilor şi a sterge datorii de miliarde de lei ale minelor, imediat după declanşarea grevei generale. Însă tentativele autorităţilor de a-i linişti pe mineri au fost întâmpinate de liderii ortacilor cu revendicări şi mai dure, imposibil de satisfăcut.
„Aveam să văd cu stupefacţie la televizor modul cum se desfăşoară ostilităţile în noaptea şi dimineaţa zilei de 19 ianuarie. Imediat mi-am dat seama că a fost vorba de nerespectarea ordinului de a se întreprinde tot ce era necesar pentru bararea trecerii minerilor prin Defileu, după care am corelat situaţia cu unele informaţii venite pe calea media, despre posibila implicare a unor organe locale de decizie în facilitarea trecerii cu uşurinţă a minerilor. Aşa-zisul baraj ridicat în calea minerilor era mai mult o caricatură ridicolă, format din pietriş şi nisip intercalat de nişte maşini-camioane vechi , mici, scoase din uz, aşezate abia pe jumătatea drumului. Nu-ţi trebuia decât un banal buldozer pentru a trece prin el ca prin varză“, mai scrie Dejeu în volumul citat.
COZMA L-A LĂUDAT PE RADU VASILE PENTRU CURAJ
În 2013, după moartea lui Radu Vasile, Miron Cozma avea să declare, pentru Mediafax, că fostul premier Radu Vasile a fost un om foarte curajos venind la Cozia, în 1999, iar prin pactul încheiat atunci a fost evitat un război civil. „Poate că eu ar trebui să fiu unul din cei mai vehemenţi acuzatori faţă de activitatea dumnealui, însă nu pot (…). Eu am o mare admiraţie faţă de oamenii care au curaj în această ţară, chiar în situaţii de criză. Pentru mine Radu Vasile a fost un om foarte curajos venind la Cozia“, a spus Cozma.
Despre acest eveniment, Gavril Dejeu notează: „Aşa-zisa pace de la Cozia a pus capăt ostilităţilor şi i-a îndreptat pe mineri spre casele lor. O pace ca trasă din condei, surprinzător de repede încheiată, dacă luăm în considerare trenajul tratativelor anterioare, starea deosebit de încordată, ca şi durata derulării evenimentelor care au determinat confruntarea cu organele statului“.
CULISELE NEGOCIERILOR PURTATE LA COZIA
În timpul nopţii de 21 spre 22 ianuarie 1999, preşedintele Emil Constantinescu a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul României. Lideri politici extremişti, precum Corneliu Vadim Tudor, instigau la revoltă muncitori din toată ţara. Înainte de plecarea din Valea Jiului, Miron Cozma a creat o diversiune de proporţii, minţindu-i pe ortaci că 7.000 de muncitori de la Uzinele Tractorul şi Roman din Braşov au ieşit în stradă şi că metroul din Bucureşti le vor oferi sprijin, odată ajunşi în Capitală.
Degenerarea evenimentelor şi iminenţa unui război civil l-a forţat pe primul ministru Radu Vasile să plece în calea minerilor. Negocierilor dintre cele două părţi s-au purtat la Mănăstirea Cozia, aflată la 60 de kilometri distanţă de Costeşti. După patru ore de discuţii între Radu Vasile şi Miron Cozma (foto) s-a semnat un acord, denumit ulterior „Pacea de la Cozia“, prin care Guvernul a promis că nu va mai închide minele Dâlja şi Bărbăteni, iar liderii minerilor nu vor fi urmăriţi penal.
În februarie 1999, după ce Miron Cozma a fost condamnat la 18 ani de închisoare pentru mineriada din 1991, minerii au avut o nouă tentativă de a debarca Guvernul. Marşul pe care l-au iniţiat, a şasea şi ultima mineriadă din România, a fost stopat de jandarmi la Stoeneşti-Olt. Întrebat ulterior cum au decurs discuţiile cu liderul minerilor, fostul prim-ministru Radu Vasile a răspuns franc: „Ce i-am promis lui Cozma? Fotbalişti!“. (Ramona Găină)
TRISTA SOARTĂ A ORAŞELOR-MINĂ DIN VALEA JIULUI
Localităţi depopulate, împânzite de ruine şi dărâmături, comunităţi întregi lăsate fără locuri de muncă, oameni care şi-au pierdut orice speranţă. Este tabloul social al celor mai multe dintre oraşele Hunedoarei care s-au dezvoltat prin industria minieră. Un judeţ bogat în resurse minerale, celebru în trecut pentru zăcămintele de aur, fier şi cărbune, nu a găsit soluţii pentru a contracara declinul industriei grele din ultimele decenii. Cele mai multe dintre oraşele miniere din judeţul Hunedoara au ajuns oraşe moarte economic. Comunităţile care au prosperat decenii de pe urma exploatărilor de aur, cupru, cărbune şi fier au primit lovituri necruţătoare în ultimii ani. „Weekend Adevărul“ vă propune un reportaj amplu printre ruinele cu aspect apocaliptic ale industriei minere din Valea Jiului şi Munţii Apuseni.
ANINOASA, URBEA-FANTOMĂ CARE ÎL REGRETĂ PE CEAUŞESCU
Mai puţin de 5.000 de oameni trăiesc acum în Aninoasa, cel mai mic oraş din Valea Jiului. Aşezarea a primit recent eticheta de „oraş falimentar“ din cauza datoriilor înregistrate de primărie. Celor care ajung în Aninoasa şi urcă pe dealul unde se află ruinele fostei exploatări miniere, clădiri pustii cu pereţi şi geamuri sparte, li se dezvăluie panorama unei aşezări-fantomă. Blocurile înnegrite, construite în anii ’70 de-a lungul fostei străzi a minei sunt locuite în cea mai mare parte de pensionari.
Unele clădiri, fără ferestre şi uşi, n-au fost folosite niciodată. Fostele fabrici de pâine, cofetării, cantine şi restaurante ale minerilor au rămas şi ele în paragină. Pe strada mai tot timpul pustie din Aninoasa, camioanele şi autobuzele minei nu au mai trecut de zece ani, de când exploatarea minieră s-a închis definitiv. Un vagonet ruginit pe care localnici l-au umplut cu gunoaie aminteşte de data de 17 aprilie 2006, când a fost pus lacătul peste exploatarea minieră, înfiinţată în anul 1880. „În 2006, comunitatea a trăit o adevărată tragedie. Ştiam că Aninoasa, o mină uscată, dădea cel mai bun cărbune din Valea Jiului, avea cele mai bune straturi, iar de aici se mai putea scoate cărbune încă vreo 50 de ani, dar cei care au condus-o, vreo 12 directori după 1990, au fost de acord să fie închisă. Aninoasa e moartă. Au rămas din ea doar blocurile comuniste“, spune Doru Istrate, un fost inginer. Bărbatul povesteşte cum o mulţime de instalaţii valoroase de cupru şi fier au fost lăsate în galeriile inundate şi blindate pentru ca hoţii de fier vechi să nu se mai aventureze în ele.
A VRUT SĂ TRANSFORME MINA ÎN MUZEU
Fostul primar din Aninoasa, Ilie Botgros, a încercat să le îndulcească amarul foştilor mineri, promiţându-le că o parte a minei închise va fi transformată în muzeu. Proiectul fantezist a eşuat la fel ca toate planurile de redresare a oraşului din ultimii ani. De un deceniu, blocurile cenuşii din Aninoasa sunt dotate cu conducte de gaz, însă gazul n-a ajuns încă la localnici. Investitorii promişi nu au venit nici ei. Localnicii par condamnaţi să trăiască din amintiri. „Îl regretăm pe Ceauşescu, pentru că atunci o duceam bine, iar acum ne simţim ca într-o peşteră din care nu mai avem scăpare. Cine mai calcă în Aninoasa?“, se întreabă Maria, o fostă muncitoare din mină.
Pensionara se plânge de afecţiuni şi, mai ales, de frigul din apartament. Din cauza sărăciei, a ajuns să pună hainele luate din magazinele second-hand pe foc. Foştii mineri trăiesc adevărate drame. „Unul dintre copiii mei a plecat în Anglia, altul a ajuns să lucreze în Braşov. Nu s-au mai întors. Acum, toţi cei care mai caută de lucru se împrăştie în alte locuri. Mineritul s-a închis aici pentru că Valea Jiului era o forţă şi era unitate între mineri, iar guvernanţilor le-a fost frică de noi“, conluzionează Nicolae Knebel, un fost miner, în vârstă de 59 de ani.
MINERII REVOLUŢIONARI
De la mina din Aninoasa, în vara anului 1990 a pornit un contingent important de ortaci spre Bucureşti, pentru „a restabili ordinea“ în timpul celei mai sângeroase mineriade (13-15 iunie 1990). Foştii mineri nu mai vor să-şi amintească de acea perioadă. Susţin că au fost manipulaţi, urcaţi în autobuze şi apoi în trenurile de Capitală, fără să ştie, de fapt, pentru ce „luptă“. „Credeam că ne apărăm ţara, căci am văzut la televizor maşini incendiate şi revolte“, spune Ilie, un pensionar. Fost miner şi el, bărbatul îşi aşteaptă pensia, aşezat pe un scaun de plastic în faţa magazinului sărăcăcios de cartier, unde se vând butelii de gaz, băuturi şi cafea. În Aninoasa, singurele afaceri profitabile le mai fac hoţii de cărbune. Zeci de romi descarcă în fiecare zi cu lopeţile huilă din vagoanele de marfă care staţionează pe linia ferată, la ieşirea din oraş. Sacii de cărbune le sunt vânduţi localnicilor, direct din căruţe, cu 10 lei bucata.
„AM PIERDUT MULŢI COLEGI ÎN SUBTERANELE MINEI PETRILA“
Ultimul vagonet cu cărbune scos la suprafaţă din subterane a fost întâmpinat cu lacrimi în ochi de câteva zeci de mineri şi foşti angajaţi ai minei Petrila. Ba chiar a fost adusă fanfara pentru a marca, prin muzica funebră, oprirea activităţii celei mai vechi exploatări de huilă din Valea Jiului. Mina oraşului Petrila a încetat să mai funcţioneze în 30 octombrie 2015, după 156 de ani de la înfiinţare. A fost, decenii întregi, alături de mina Lonea, principalul motor economic al oraşului cu 25.000 de locuitori, de la poalele Parângului.
MAI MULŢI CÂINI VAGABONZI DECÂT MINERI
În 1990, în mina Petrila lucrau până la 4.000 de oameni. Erau percepuţi ca o forţă de temut, care împreună cu miile de ortaci din celalte exploatări din Valea Jiului puteau răsturna guverne. Atmosfera Petrilei din prezent nu mai aminteşte de vremurile anilor 1990. Liniştea şi dezolarea domnesc peste oraş. Pe malul Jiului de Est, râul care desparte blocurile gri de terenurile minei, o mulţime de clădiri industriale, ponosite, ocupă o întindere de câteva zeci de hectare. Câinii vagabonzi se perindă printre ele, adăpostindu-se la umbra vagonetelor ruginite şi a utilajelor scoase de mai mulţi ani din uz. Numărul patrupedelor pare mai mare decât al ortacilor rămaşi în Petrila.
Sursa: m.adevarul.ro