V-aţi întrebat vreodată de ce atunci când ne simţim creierul „îmbibat” de griji şi „plictisit” de banalul activităţilor zilnice ne îndreptăm involuntar spre reţelele de socializare şi internet?
Deşi îl percepem ca fiind cea mai complexă şi mai la îndemână sursă de informaţie, internetul este în cea mai mare parte a timpului şi locul cel mai des asociat cu relaxarea şi divertismentul. Astfel, dacă uneori căutările noastre chiar au o ţintă exactă, faptul că ne întoarcem de fiecare dată la el, a devenit, fără să ne dăm seama, nu doar un reflex, ci chiar o dependenţă. De ce este posibilă existenţa acestui comportament coordonat de subconştient şi cum funcţionează el de fapt? Explicaţia este mai degrabă una chimică.
Fie că vă vine sau nu să credeţi, Facebook-ul, Twitter-ul, site-urile de ştiri, revistele online dar şi toate celelalte surse de informaţie virtuale pe care le accesăm constant şi care par să ne relaxeze, sunt percepute de creierul nostru exact ca un drog. Personajul cheie şi unul dintre principalii neurotransmiţători de la nivelul sistemului nervos este dopamina, cunoscută în timp şi sub denumirea de „hormonul plăcerii”. Ce înseamnă asta?
Starea de bine pe care o simţim imediat ce intrăm pe internet nu este decât efectul dopaminei, pe care creierul, „însetat” prin natura sa de informaţii noi, o eliberează instant, asociind mesajele primite cu plăcerea. O fotografie cu un animal care ne place sau un link care ne trimite spre o informaţie interesantă ne îndeamnă creierul să producă o doză foarte mică de dopamină ce ne dă pe moment o stare de bine. Fiind însă o senzaţie temporară, internetul acţionează asupra noastră exact ca un drog, împingându-ne de fiecare dată spre încă o doză „de plăcere”.