Medicul arădean, Otilia Ţigănaş, revine pe blogul personal cu o postare în care vorbeşte despre resuscitare, mai exact despre moartea fotbalistului.
Măi copii. Sigur că urmăresc avid știrile de presă despre moartea fotbalistului dinamovist.
Am scris despre asta mai pe larg, chiar ieri. Despre cum văd eu lucrurile.
Observați că “sindomul hemolitic uremic” s-a stins de la sine, asta nu fiindcă sindromul împricinat s-ar fi eradicat, ci fiindcă nu mai este subiect interesant de știre. Nu mai vinde. Și fiindcă viața-i mobilă, iar parte obligatorie a vieții – este moartea.
Între timp curg tone de cerneală despre „dezinfectanții nedezinfectanți” din spitale.
Ca profesionist, aștept să aflu rezultatul autopsiei sportivului.
Mult tapaj s-a făcut pe resuscitare, dotări, viteza de reacție a urgentiștilor.
Scriitura mea s-a referit la pașii DINAINTEA nevoii de resuscitare, deci cei care care ajută să nu ajungi la gesturi extreme. Atât cât se poate, și cât te poți împotrivi destinului. Că mai poți, uneori…
În context, îmi amintesc de un control DSP („sanepid”) la cabinetul meu, terminat cu bine, chiar cu laude, lucru mai rar.
La un moment dat, medicul care verifica, privind dulapul meu de urgență, rostește zâmbind:
– Uau. Și aveți adrenalina în termen de valabilitate. Așa ceva…!
Fiindcă da, ca să ai adrenalina „în termen”, este o întreagă poveste.
Nu se găsește. Când se găsește, (la comandă și doar dacă insiști obsesiv), farmacistul nu are ce face cu un bax întreg de “adrenaline”, deci te oferi să cumperi tot baxul, dacă-l comandă la depozit. E foarte ieftină!!
Atunci, îmi amintesc că am comandat o cutie full de adrenalină, „o sacoșă plină” și am postat pe grupul nostru de medici de familie – că am adrenalină cu tonele, în termen, cine dorește.
Și așa am împărțit cutia aceea la mai mulți, câte 5-6 fiole de fiecare medic. Deschiseserăm o listă.
Vorbim de un produs pe care un medic de familie îl folosește poate o dată-n viață, dar majoritatea niciodată. Trebuie să stea acolo „just in case”.
Am amintit despre asta, fiindca cu exact cu asta-s în regulă.
Dar SIGUR!!! am destule alte nereguli.
De unele știu, de altele nu. Iar legea e așa făcută încât – dacă vrei să mă amendezi – e IMPOSIBIL să nu găsești un motiv.
Și problema mă supără enorm. Că nu există limite-n lege (în afara bunului simț al celui ce te controlează), limite spre vulnerabilitatea mea patologică la verificări.
Așa pierdem din vedere chestiuni elementare, de viață și moarte, stăm cu adrenalina depășită-n dulap, în schimb ne lucește frumos ecusonul în piept, sau avem afișate pe pereți nușce rahaturi pe care nu le va citi nimeni niciodată. În afara controlorilor, desigur.
Nici dracu` n vest, nu-i obligat să afișeze pe pereți, ca la noi, cearșafuri de tâmpenii. De nu mai ai loc pentru dezinfectanți din pricina afișajelor riguros lipite pe post de tapet. Și nu mai ai nervi să te ocupi de viața oamenilor, că ți-i consumi (pe nervi) cu caligrafiat “condica de prezență”.
Știți de ce ajung aici?
Fiindcă-s convinsă că, de controla careva salvarea aia privată în afara dramei recente, nici nu remarca neregulile amintite-n presă, (adrenalina depășită și bateriile secătuite ale defibrilatorului), ci faptul că două hârtii din cele 1000 obligatorii nu-s corect completate sau ștampilate. Și că mai lipsește Formularul Anexa 4 B din Normele 6 C/2014, cf Ordonanței de Urgență 2178/2015 și a Legii modificate în 2013, cu norme de aplicare în 2016 etc etc etc.
Să fiți siguri de asta!