Impresia mea este că, în România de azi, nu mai există partide politice. Există doar un fel de vietăţi dezosate, pline de crevase, lunecuşuri şi fundături, supravieţuind cu greu, fără resurse reale, în virtutea unor isprăvi trecute sau a unei „imagini“ întreţinute demagogic de cîţiva „adepţi“ zeloşi, dar neconvingători.
Mai întîi, marele, ”eternul”, ”monoliticul” PSD dă semne de fisurare galopantă, şi asta, culmea, după ce a cîştigat ”masiv” ultimile alegeri. Preşedintele partidului nu pare foarte mulţumit de premierul pe care l-a desemnat şi de miniştrii săi; vechiul lider, Victor Ponta, bombăne incontinent de pe margine; unii tineri, mai bătăioşi, vor modificări radicale în sfera puterii judecătoreşti şi se arată indispuşi de inerţiile, bîlbîielile, ba chiar ”laşităţile” celor responsabili. Stîngăcii inexplicabile, dacă luăm în seamă experienţa politică a partidului de guvernămînt, ies la lumină în fiecare zi: de la pripa infantilă de a strecura, pe sub uşă, ordonanţa 13, la decizia – online – de a organiza contra-manifestaţii ”pentru salvarea României”, urmată, ridicol, de nerecunoaşterea ei, dar şi de căutarea nevrotică a ”trădătorului” care a făcut-o publică. Nu mai vorbim de hăţişul de promisiuni, retractări, reformulări, amînări şi precauţii legate de ”programul de guvernare”, de sustenabilitatea marilor manevre bugetare etc. A mai fost şi proverbialul Iordache -”altă-ntrebare”, sînt încă în scenă şi marele umorist Daea, şi jucăuşa Firea şi poliglota Olguţa Vasilescu. De neclintit, în optimismul lor ”Zen”, nu sunt decît mohicanii loialităţii crîncene, campionii suficienţei volubile: Andronescu, Nicolicea, Codrin Ştefănescu. Ion Iliescu şi Adrian Năstase abia dacă mai lasă să se audă cîte un oftat, Mircea Geoană prînzeşte ”diplomatic” cu Marian Munteanu, Marian Vanghelie ”dă tare” pe toate canalele, în foştii săi ”complici”. Să fiu pesedist, aş intra la idei. Mi-aş spune că e, poate, momentul, unui reînceput, al unui salvator tratament purgativ… Sunt sigur că există membri ai partidului capabili să se comporte normal (cum a dovedit-o, nu de mult, dl Mihai Chirica, primarul Iaşului).
Cu liberalii, povestea e veche. Trecutul lor ”recent” e de un dinamism greu sistematizabil: o sîrbă orăşenească, cu ”figuri” hip-hop. Cîndva, după `90, au încercat unele ”nuanţe” de generaţie: PNL-AT (Aripa Tînără). Dar au colaborat, încă de-atunci, cu FSN, dar şi cu PAC, cu promiţătoarea Convenţie Democrată (PNL-CD), dar şi cu PD (”Alianţa DA”), plus o uşoară vitamină creştină (ACL) şi iar cu PD (”Platforma Liberală”), apoi cu PSD (USL), cu PDL, cu un pic de Cioloş, niţel USR, şi, în orice caz, fără Tăriceanu care a (re)inventat concubinajul liberalism-socialism, adică dreapta-împrejur spre stînga, cu momente de stînga-mprejur spre dreapta. Alegerile din urmă au fost o catastrofă, şefia partidului e incertă, perspectivele – melancolice. Sunt pe-acolo şi oameni de bine, dar nu se prea văd. Criză teribilă, monşer! USR-ul îşi trăieşte, febril, pubertatea. Sergiu Moroianu se supără pe Matei Păun, Cristi Ghinea se supără pe Nicuşor Dan, Manuel Costescu cîştigă un loc în Parlament, după care îşi aduce brusc aminte că, de fapt, locuieşte la Londra, Adrian Dohotaru luptă împotriva risipei mîncînd, ostentativ, sărăţele din gunoi, Mihai Gotiu adoarme, trist, în fotoliul Senatului, Nicuşor Dan demisionează din fruntea partidului pe care l-a fondat, Clotilde Armand e… drăguţă. Unii îl vor pe Cioloş, alţii nu. Unii vor referendum-ul pentru familie, alţii nu. Partidul se mîndreşte că, în sînul lui, sunt reprezentate toate opiniile posibile. Deschidere maximă! Portret nobil, planetar, fără exigenţa meschină a unei definiţii orientative.
Ce-a mai rămas? A, ALDE! Un partid mic, dar cu călcătură grea! Numai că, în lumea noastră, nu există nimic atît de mic, încît să nu se poată face şi mai mic! Co-şeful partidului s-a certat cu colegul lui de şefie şi a plecat (sau a fost evacuat, nu mai ştiu!). Mai pleacă şi alţii. Poate se face un nou partid, cu (deocamdată) 10-12 membri, încurajaţi, uncheşeşte, de Ponta (care, totuşi, n-a purtat prea mult noroc tentativei de a pune bazele PRU…) Partidul lui Marian Munteanu e, probabil, ”în adormire”. UNPR-ul e în doliu după generalul său cu patru stele, UDMR-ul, ca niciodată, e discret-echidistant. Poate PMP-ul? Fără Băsescu? Cu un Turcescu recalcitrant? Nu prea cred. Om vedea!
Inevitabil, presa e şi ea buimacă. Nu mai ştie cu cine să joace. Antena 3 era programată, pentru secole de-aici înainte, să întreţină răbdătoare campanii anti-Băsescu. Dar acum Băsescu e anti-Kovesi! Păi ce facem? Cu cine votăm? Dragnea? Ponta? Crin Antonescu? Mutăm mitralierele pe Iohannis? B1, de previzibilă orientare pe vremuri, a devenit un fel de salată exotică: vezi trecînd prin studioul său, pe post de experţi, şi fructe de mare, şi slănină, şi muguri de pin, şi mititei şi sîmburi de rodie, mă rog, tot ce îşi poate dori un degustător fără prejudecăţi, bucuros să adoarmă cu burta plină dinaintea unui ecran multipolar, policrom, dulce-sărat-amărui-acrişor.
Digi 24 părea postul cel mai stabil şi echilibrat, dar acum e ringul în care îşi scot ochii între ei propriii lui colaboratori. Mai e, evident, România TV. Acolo n-avem criză managerială sau ideologică, pentru că postul nu recurge, ca toată lumea, la verbe şi substantive, ci numai la epitete: ceea ce ni se comunică se mişcă undeva pe traseul dintre ”exploziv”, ”şocant”, ”incredibil”, ”cutremurător”, ”devastator”, ”zguduitor”, ”lovitură grea”, ”dezastruos”, ”incendiar” ş.a.m.d. Apocalipsă în plină desfăşurare, rating pe termen lung. Avem o explicaţie cît de cît plauzibilă pentru toată această harababură? Unii zic că de vină ar fi inconsistenţa ideologică a fiecăruia dintre partidele de pe scenă. Nu cred. Opţiunea ideologică nu e luată de nimeni în serios. Nimeni nu acţionează pe bază de convingeri. Ci pe bază de interese personale şi de grup, pe bază de relaţii, de cîştig, de vanitate. Pînă să ajungem la ideologii, trebuie să deplîngem lipsa, încă şi mai stingheritoare, a ideilor. N-am aproape niciodată sentimentul, ascultîndu-i pe marii ”comunicatori” ai diverselor formaţiuni politice, că, pentru ei, exerciţiul gîndirii e o practică subînţeleasă, de fiecare clipă. Se exprimă standardizat, monoton, sărăcăcios, fără urmă de vitalitate intelectuală. Sunt ori ”disciplinaţi” cu „ai lor”, ori grosolani cu duşmanul.
De ani de zile aştept să mă văd sedus de inşi cu minime înzestrări dialectice. Vreau şi eu, pe piaţa politică, oameni cu adevărat interesanţi, provocatori prin imaginaţie politică, impunători prin stil, coerenţi, persuasivi, bine crescuţi, angajaţi în orice front de partid, dar liberi lăuntric, dotaţi cu umor, cu eleganţă, cu fairplay, cu pasiune dezinteresată pentru ţara lor. Eu unul, nu pot spune că am întîlnit asemenea exemplare. În cel mai bun caz, am dat peste cîte un biet om cumsecade, dar fără relief, peste ”deştepţi” descurcăreţi, peste naturi candide, dar fără vigoare, peste melancolici resemnaţi. În rest, şmecheraşi, ţoape, taclagii, pezevenghi, caraghioşi, nesimţiţi, gloată incultă, gaşcă hrăpăreaţă, carne de tun pentru aranjamente lucrative, fără legătură cu ţara. Tot ce (mai) putem spera este să pogoare asupra noastră (dacă se poate nu prea tîrziu), nu neapărat Duhul Sfînt al Rusaliilor, dar măcar Duhul comunitar al locului. Duhul virtuţilor noastre adormite, al legămîntului uitat dintre ce e mai bun în noi şi ce ne suntem datori nouă înşine.
sursa adevarul.ro