Vedem de când Laura Codruţa Kovesi, fost Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) şi fost Procuror General al României înainte de asta, şi-a anunţat intenţia apoi s-a înscris în cursa pentru numirea în fruntea structurii de parchet a Uniunii Europene- EPPO- ce urmează să devină funcţională anul viitor, o obstinaţie probabil surprinzătoare la Bruxelles, din partea autorităţilor române şi, în special, a Ministrului Justiţiei, Tudorel Toader, de a împiedica această candidatură.
Situaţia seamănă întrucâtva cu tentativa Poloniei de a împiedica acordarea unui nou mandat de Preşedinte al Consiliului European compatriotului Donald Tusk. Atât doar că, spre deosebire de semiprecedentul polonez, cazul românesc a început să cunoască evoluţii de-a dreptul îngrijorătoare, cu recenta punere sub acuzare a Laurei Codruţa Kovesi pentru presupuse fapte penale comise în perioada în care aceasta se afla la şefia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României (PICCJ)[1]. Care punere sub acuzare a fost efectuată de către secţia specială pentru magistraţi, recent şi deloc întâmplător creată din iniţiativa actualei puteri PSD+ALDE+UDMR, prin adoptarea unor modificări extrem de controversate la legile justiţiei.
Totuşi, de unde atâta obstinaţie pentru împiedicarea numirii Laurei Codruţa Kovesi la conducerea EPPO şi de ce atâta panică din momentul în care s-a aflat că scrisorile ministrului Toader către omologii săi nu au convins pe nimeni şi că fostul şef al DNA este un candidat apreciat şi cu şanse reale? Desigur, între doamna Kovesi şi liderii coaliţiei de guvernământ a curs, metaforic vorbind, mult sânge. Cutumele formate în trei decenii de corupţie nestăvilită, averile astfel acumulate şi libertatea unei întregi clase de profitori ai revoluţiei din 1989 erau serios ameninţate în perioada în care Laura Codruţa Kovesi conducea DNA. Este evident că resentimentele sunt mari, dar e vorba doar de atât?
Pentru a da un răspuns, ne-am întors din nou către Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO)[2], pe care mai departe îl vom numi pe scurt „Regulamentul EPPO”. Ca şi act normativ în baza căruia se constituie şi va funcţiona Parchetul European, acesta ne poate lămuri exact care este, cel mai probabil, miza concretă a campaniei anti-Kovesi a guvernului Dăncilă, ce anume din prerogativele acestei instituţii şi, mai ales, ale procurorului din vârful ierahiei sale ar fi de natură să încurce socotelile puternicilor zilei de la Bucureşti, de ce aceştia sub nicio formă nu-şi doresc în această poziţie o persoană cu care au un istoric atât de încărcat.
Înainte de a începe analiza bazată pe Regulamentul EPPO, mai trebuie să adăugăm că nu toate ţările Uniunii Europene s-au asociat acestei forme de cooperare consolidată, dar România nu doar că a făcut-o, ci este parte a grupului iniţiator[3]. Prin urmare, România nu se mai poate disocia, oricât şi-ar dori asta liderii politici ai coaliţiei de guvernământ. Bucureştiul poate în schimb încerca un joc ipocrit, similar ţărilor socialiste după semnarea Actului Final de la Helsinki din 1975, când acestea şi-au asumat că vor respecta un întreg pachet privind drepturile omului, cu intenţia clară ca, sub diverse pretexte şi subterfugii, să facă aceste clauze inaplicabile sau ineficiente în ce le privea[4]. Este însă evident că, dacă în fruntea EPPO se va afla un procuror român, bun cunoscător al realităţilor din ţară şi aflat într-un antagonism direct cu Puterea de la Bucureşti, un astfel de joc ipocrit ar fi dejucat din start.
O primă observaţie pe care o putem face e că EPPO are o sferă de competenţă materială destul de limitată: infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371[5] şi stabilite în Regulamentul EPPO. Cele mai multe infracţiuni care se comit în fiecare an în ţările UE sunt aşadar în afara oricărei competenţe din partea EPPO. Iar în cazul României, banii europeni, tocmai pentru că sunt mai strict supravegheaţi, au făcut ceva mai rar obiectul unor infracţiuni economice, de serviciu şi de corupţie; de altfel, sunt voci care afirmă că rata slabă de absorbţie a fondurilor europene de către România este cauzată nu doar de ineficienţa birocratică a statului român şi de insuficienta asistenţă acordată antreprenorilor români, ci şi de faptul că aceste finanţe sunt mai greu de furat.
Şi totuşi, este suficient să ne aducem aminte că unul din cele mai importante dosare de corupţie aflate în prezent în urmărire penală, dosarul TelDrum, care este şi dosarul cel mai grav deschis până acum omului forte ale Puterii politice de la Bucureşti, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, Liviu Nicolae Dragnea, este un dosar deschis în urma unei sesizări formulate în anul 2016 de către Oficiul European Antifraudă (OLAF)[6]. Aşadar, vorbim de un dosar de deturnare de fonduri europene care ne arată foarte clar că, la nivelul eşaloanelor superioare ale marilor partide politice din România şi al grupurilor de interese economice ataşate acestora, există motive serioase pentru a nu se dori o consolidare suplimentară a mecanismelor de apărare ale intereselor financiare ale Uniunii Europene şi, în mod special, pentru a nu se dori ca un procuror român cu antecedentele Laurei Codruţa Kovesi să ajungă să aibă putere de decizie sau de influenţă în acest domeniu.
O altă problemă, din perspectiva actualei majorităţi parlamentare de la Bucureşti, apare încă din articolul 6 al Regulamentului EPPO: Parchetul European şi toţi membrii săi, de la Procurorul-Şef European la ultimul funcţionar, sunt independenţi. Nu există niciun text echivoc, care să permită la un moment dat o interpretare care să reducă independenţa EPPO în favoarea politicienilor din sferele executive şi legislative ale Uniunii, cum există în Constituţia României acea dispoziţie privind desfăşurarea activităţii procurorilor sub autoritatea Ministrului Justiţiei, care a permis Curţii Constituţionale să decidă în favoarea acestuia, împotriva Preşedintelui României şi, mai ales, a Consiliului Superior al Magistraturii (ca o paranteză, în legătură cu aceeaşi doamnă Kovesi, la acel moment încă şef al DNA)[7]. Tot ce are EPPO, ca îndatorire faţă structurile legislative, este o obligaţie de raportare anuală faţă de Parlamentul European şi de Consiliu şi la cerere faţă de parlamentele naţionale ale statelor membre UE.
Ca membru al Colegiului EPPO şi al Camerelor Permanente, Procurorul-Şef European are votul decisiv în cazurile de balotaj sau poate cere reexaminarea deciziei de delegare a atribuţiilor de către o Cameră Permanentă (acestea fiind structurile care iau deciziile de trimitere în judecată, închidere sau redeschidere a unor investigaţii, deferire către autorităţile naţionale etc.) către procurorul european care supraveghează cazul. În calitate de şef al EPPO, Procurorul-Şef European reprezintă instituţia faţă de instituţiile Uniunii, statele membre şi orice terţe părţi; ceea ce ar permite unei Laura Codruţa Kovesi confirmată în această poziţie şi stabilirea de relaţii formale şi informale nu neapărat favorabile guvernanţilor de la Bucureşti.
Lucrurile devin şi mai interesante când vedem dispoziţii care îi dau dreptul Procurorului-Şef European să decidă realocarea cauzelor către alţi procurori europeni, când cel iniţial competent este în conflict de interese (articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul EPPO), sau să aprobe, după consultarea statului membru UE, numărul procurorilor europeni delegaţi din respectivul stat, precum şi diviziunea funcţională şi teritorială a competenţelor acestora. Să nu uităm, procurorii europeni delegaţi sunt cei care realizează efectiv activităţile de investigare şi urmărire penală din statele membre, pentru faptele avute în vedere de Regulamentul EPPO.
O miză foarte importantă pentru autorităţile de la Bucureşti priveşte procedura de numire a procurorilor europeni şi a procurorilor europeni delegaţi. Aşa cum arătam într-un articol anterior, Ministerul Justiţiei condus de Tudorel Toader a pus cu mai multă vreme în urmă în dezbatere publică un proiect de lege care i-ar acorda acestuia poziţia dominantă şi decisivă în procesul de selecţie dintre magistraţii români a candidaţilor la posturile de procuror european şi procuror european delegat din partea României[8]. Este evident că, dacă în procesul de selecţie România ar fi propulsat numai oameni aleşi de actualul Ministru al Justiţiei, amicii politici ai acestuia nu prea ar fi avut de ce să-şi facă mari griji cu privire la investigarea lor de către EPPO. De fapt, s-ar fi infiltrat structura de parchet a Uniunii Europene cu genul de personaje descrise în butada neaoş strămoşească „lupul paznic la oi”.
Or, articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul EPPO spune textual: „La propunerea procurorului-şef european, colegiul numeşte procurorii europeni delegaţi desemnaţi de statele membre.(…)” Şi, să nu uităm, Procurorul-Şef European nu doar propune, dintre candidaţii statelor, dar este şi membru al colegiului iar votul său e decisiv în caz de balotaj. Dacă dramatizăm puţin scena, cum ar fi ca fişele acelor candidaţi selectaţi de Tudorel Toader, după o procedură creată de el în avantajul său, să ajungă pe biroul Laurei Codruţa Kovesi şi să depindă de pixul ei dacă aceste propuneri merg mai departe către Colegiul EPPO sau României i se cere desemnarea altor candidaţi? Dacă mai adăugăm şi că exact aceşti procurori europeni delegaţi ai României vor fi cei care vor efectua investigaţiile EPPO în România, devine deja destul de clar de ce, în optica unora, Laura Codruţa Kovesi trebuie împiedicată cu orice preţ să devină Procuror-Şef European.
Mai mult, de când cu amintita decizie a CCR, când un procuror devine prea incomod, Ministrul Justiţiei are ac de cojocul lui: îi poate face o „ievaluare” şi, în baza acesteia, poate cere revocarea lui, pe care Preşedintele României o mai poate refuza doar strict pe criterii de legalitate, cu avizul CSM devenit pur simbolic, deşi acest organism este, potrivit aceleiaşi Constituţii din 1991, revizuită în 2003, „garantul independenţei justiţiei”. În schimb, legislaţia europeană este superioară legislaţiei interne, aşa că dacă procurorul devenit incomod va fi un procuror european delegat, potrivit alineatului (4) de la acelaşi articol 17 din Regulamentul EPPO, autorităţile naţionale nu pot lua măsuri impotriva lui fără informarea Procurorului-Şef European. Iar dacă abaterile care i se reproşează procurorului european delegat nu privesc chestiuni care ţin de activitatea lui din structura de parchet sau instanţa judecătorească naţională, ci fapte comise chiar în calitatea lui de procuror european delegat, atunci pentru orice sancţionare a sa de către autorităţile naţionale e nevoie de consimţământul Procurorului-Şef European. Refuzul acordării acestuia poate fi atacat doar cu o cerere de reexaminare la Colegiul EPPO.
O altă atribuţie foarte importantă a Procurorului-Şef European, consacrată în articolul 21 din Regulamentul EPPO, va fi redactarea proiectului de regulament intern de procedură al Parchetului European, care se adoptă cu votul minim a două treimi dintre membrii Colegiului. În mod special această prerogativă va reveni primului Procuror-Şef European, care ar putea fi Laura Codruţa Kovesi. Poate mai aridă, plicticoasă şi chiar pe alocuri cu o logică nu atât de evidentă pentru publicul larg, procedura este cartea de căpătâi a oricărui organ judiciar. Diavolul se ascunde în detalii, iar eficienţa EPPO va depinde în mare măsură de procedura potrivit căreia îşi vor îndeplini atribuţiile procurorii europeni şi procurorii europeni delegaţi.
Regulamentul EPPO conţine, chiar în absenţa regulamentului intern de procedură, o serie de norme cu acest caracter, din care unele îl privesc în mod direct pe Procurorul-Şef European, iar una este de natură să-i îngrijoreze în mod special pe politicienii la putere în România, dacă titularul respectivei funcţii va fi Laura Codruţa Kovesi: „Articolul 29 Ridicarea privilegiilor sau imunităților (1) În cazul în care investigațiile EPPO implică persoane protejate de un privilegiu sau o imunitate în conformitate cu dreptul intern, iar acest privilegiu (această imunitate) reprezintă un obstacol în calea unei anumite investigații în curs, procurorul-șef european înaintează o cerere scrisă și motivată pentru ridicarea privilegiului sau imunității, în conformitate cu procedurile stabilite de dreptul intern. (2) În cazul în care investigațiile EPPO implică persoane protejate de privilegii sau imunități în conformitate cu dreptul Uniunii, în special în conformitate cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene, iar acestea reprezintăun obstacol în calea unei anumite investigații în curs, procurorul-șef european înaintează o cerere scrisăși motivatăpentru ridicarea privilegiului sau imunității, în conformitate cu procedurile stabilite de dreptul Uniunii.”
Spre finalul Regulamentului EPPO, putem vedea cum rolul Procurorului-Şef European este esenţial în funcţionarea constelaţiei instituţionale comunitare pe care Parchetul European urmează să o completeze. Astfel, potrivit articolului 100 alineatul (1) teza finală Procurorul-Şef European se va întâlni periodic cu Preşedintele Agenției Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (Eurojust) pentru a discuta aspecte de interes comun, cele două instituţii putând inclusiv instrumenta diferite speţe penale împreună. Relaţii similare vor exista între EPPO şi OLAF, amintit mai devreme, sau cu Oficiul European de Poliţie (Europol) ori Comisia Europeană sau alte structuri ale Uniunii Europene.
Printre alte documente pe care Colegiul EPPO le adoptă la propunerea Procurorului-Şef European în virtutea articolului 114 din Regulamentul EPPO, putem vedea o strategie antifraudă, proporțională cu riscurile de fraudă, având în vedere raportul cost/beneficii al măsurilor ce urmează a fi puse în aplicare, precum şi norme privind condițiile de încadrare în muncă, criteriile de performanță, insuficiența profesională, drepturile și obligațiile procurorilor europeni delegați, inclusiv norme privind prevenirea și gestionarea conflictelor de interese. Ambele sunt interesante pentru responsabilii politici care ar putea avea un interes ca strategia antifraudă a EPPO să nu fie foarte coerentă sau eficace, sau ca procurorii europeni delegaţi să nu fie prea feriţi de eventualele conflicte de interese care să-i facă mai „înţelegători”. Mai ales din perspectiva românească este de preferat ca Procurorul-Şef European să nu fie cineva care să fie intim familiarizat cu conceptul mioritic al şmecheriei şi care să ştie deja la ce să se aştepte de la înalţii demnitari şi funcţionari ai statului român.
Mai putem observa parcurgând Regulamentul EPPO o diferenţă de cultură organizatorică faţă de cea valabilă în Parchetele din România. Majoritatea deciziilor importante, fie că e vorba de strategii, regulamente şi de cooperarea cu alte entităţi, fie că e vorba de anchetele înseşi, sunt luate în formule colective: Colegiul, Camerele Permanente sau minimum de tandemul procuror european şi procuror european delegat. Nu face excepţie nici Procurorul-Şef European care, aşa cum am arătat mai sus, deşi are un rol foarte important, când vine vorba de decizii de magnitudine mare propune organismului colegial şi acela decide prin vot. Prin urmare, în acest sistem, destul de diferit de cel de la noi, dacă va fi confirmată, Laura Codruţa Kovesi va avea mai puţină putere decât a avut ca Procuror Şef al DNA sau ca Procuror General al PICCJ. Însă prerogativele pe care le-ar putea avea, aşa cum rezultă ele din Regulamentul EPPO, sunt suficiente ca să poată continua munca anticorupţie întreruptă brutal de revocarea intempestivă, chiar dacă şi sfera faptelor penale care ar atrage competenţa structurii de parchet conduse de ea ar fi ceva mai restrânsă scrie contributors.ro