Românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar. Spusele lui P.P. Carp au surprins perfect „natura”, într-o perioadă când nu prea existau televiziuni, nici măcar nu era scris în Constituţie că România e un stat social. Iată un politician – un preşedinte al Partidului Conservator, care a trăit până în 1919 – nepopulist.
Carp nu era o persoană simpatică nici măcar la el în partid. S-a opus curentelor „trendy” ale epocii, antisemite, populiste şi protecţioniste, adoptate de unii politicieni de stânga, liberali. El a fost un susţinător al pieţei libere, s-a remarcat în timpul mandatelor sale de premier prin reforme fiscale, stimularea investiţiilor străine şi combaterea corupţiei. Şi nu despre toţi liberalii avea o părere proastă, de I.G. Duca, de pildă, – asasinat ulterior de nişte colectivişti, legionarii – spunea că e unul dintre puținii oameni politici care citeşte. Iar pentru că am ajuns cu discuţia la „fenomenul” cultural, P.P. Carp a venit la prima întrunire a Junimii cu o traducere din tragedia Macbeth a lui Shakespeare.
Apetitul redus pentru compromis al lui P.P. Carp, verticalitatea sa se observă şi în poziţia faţă de încălcare de către Rusia a angajamentului de a respecta integritatea teritorială a României. Atunci când ministrul de Externe rus, prinţul Gorceakov, i-a reproșat că e filogerman, Carp i-a replicat, chiar la Sankt Petersburg: „Pardon, Excelență! Eu sunt antirus!”.
Dar despre el am mai vorbit, importantă este zicerea politicianului conservator legată de bugetari. Oare câți sunt aceștia numeric?
La stat nu mai lucrează 1,39 milioane de oameni ca în 2009, dar nu mai sunt nici 1,18 milioane ca în ianuarie 2015, ci 1,294. Și după ce că-s mai mulți, li s-au mărit și lefurile începând cu politica Wage-led Growth de inspiraţie keynesianistă, care în loc să antreneze o ofertă semnificativă de mărfuri de pe urma căreia să se încaseze venituri fiscale, s-a remarcat doar prin deficite făcute să se plătească salarii/pensii şi îndatorare accelerată, fără să se indice cine e vinovatul pentru pornirea spiralei prețuri – salarii în România. Pentru că, vorba aia, e chestie de solidaritate!
Până a afla cine poartă răspunderea e bine de văzut că și în companiile private lucrează un soi de bugetari, pe care acestea însă nu-și propun să-i disponibilizeze, din contră, chiar le majorează lefurile. De ce? Pentru că firmele îi consideră foarte importanți pe cei care le mijlocesc relația cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, consultanți fiscali etc. Cu alte cuvinte, persoanele care le permit societăților comerciale să răzbată printr-un mediu economic care, generic, îi împiedică pe oamenii de afaceri să întreprindă, ocupă o poziție privilegiată. Oare ce-i mai ușor: să simplifici mediul de business ori să adaugi un numărul apreciabil de funcționari privați la cei aproape 1,3 milioane de bugetari? Când se va micșora statul?
Ceea ce se vede limpede este că funcționarii din sectorul privat nu produc valoare adăugată, dar sunt remunerați mai bine decât angajații direct productivi. Și asta numai pentru că permit companiilor să nu aibă probleme cu statul. Într-o economie eficientă, forța de muncă stimulată financiar este cea din „front office”, nu aceea din „back office”. Din păcate, România nu-i ghidată de principii sănătoase și de aceea este o țară de șefi. În administrația publică, ei sunt numiți de coaliția de guvernământ nu datorită aptitudinilor lor, ci fiindcă le-a venit rândul. În companiile private, birocrația e la fel de stufoasă, deoarece statului îi e frică să nu fie furat. Mai departe, birocrații de stat sau privați – cunoscuți sub numele de șefi – se comportă la fel: își permit să-i trateze cu disprețul suveran pe care li-l dă apropierea de stat pe cei direct productivi, chiar dacă din valoarea adăugată generată de aceștia din urmă își încasează în parte veniturile. Şi spun în parte, desigur, fiindcă ne mai şi îndatorăm neproductiv pentru a achita salarii în sectorul public şi pensii.
Sigur funcționând pe acest model degeaba încearcă statul român să-și ferească de furt banii din taxe dacă resursele nu prea se produc.
Restructurarea nu mai poate fi amânată. De unde trebuie să pornească ea? Exact din zona administrației patronate de baronii locali! Pentru că după ce niște comune au fost declarate orașe la apelul bocancilor și noul „statut” a permis să se mărească personalul din primării, alimentat cu oamenii de încredere ai baronului ce deținea fieful, lor le-au mai crescut și salariile. Altfel spus, Ghiță Pristanda a ajuns să fie plătit la fel de bine ca eroul de la Urgență ori omologul de la ordine publică sau circulație!
Iar aici, la nivelul salariilor din zona non-tradable majorate – cu indexul ridicat în special către administrația locală – apare o problemă. Fără a putea să fie generate sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remuneraţiilor, se erodează venitul disponibil!
Apropo de început, de P.P. Carp și de celebra sa zicere. În momentul de față suntem departe de situația din acele vremuri pentru că prețurile la non-tradable sunt dezechilibrate din punctul de vedere al puterii de cumpărare. Fapt care se observă la tarifele de la utilități, dar și în performanța din educație.
Și prețurile utilităților sunt folosite pentru controlul cererii agregate, la fel ca taxele. Adică, scumpirea benzinei, de pildă, afectează pe toată lumea, dar dacă s-au mărit lefurile „şefimii” din sectorul public, greul se revarsă mai mult tot asupra lucrătorilor direct productivi din sectorul privat, ce nu întreţin spirala, deficitul, îndatorarea…
Atunci când s-au observat disfuncționalitățile, nu s-a încercat, din nefericire, refacerea echilibrului cu ajutorul productivității, ceea ce face să avem o economie foarte tulburată. Spre deosebire de societatea conservatorului P.P. Carp, când prețurile erau bine așezate.
Sursa : jurnalul