Primul an de mandat al lui Klaus Iohannis ne dezvăluie un fapt care, până să devină grav, se arată a fi deocamdată îngrijorător: preşedintele nu pare să deţină instrumentele adecvate pentru a se lupta cu nesimţirea şi cu tupeul politicienilor. În faţa unor asemenea provocări, preferă să părăsească demn câmpul de luptă, cu capul semeţ şi cu coada aşezată solemn între picioare.
Exact cu un an în urmă, când inventariam primele inadecvări ale preşedintelui Klaus Iohannis în noua sa funcţie, încheiam aşa: ”Şi totuşi, în pofida celor de mai sus, cred că merită să mai avem un pic de răbdare cu domnul preşedinte, măcar atâta câtă are şi el cu noi”. Acum, a sosit momentul unui prim bilanţ. Şi-a făcut şi domnul Iohannis unul, pe care l-a prezentat în Parlament pe 16 decembrie anul trecut. Succint, cam trei ar fi realizările pe care, pe plan intern, preşedintele însuşi şi le atribuie: adoptarea Legii votului prin corespondenţă, semnarea acordului pentru finanţarea Armatei şi începutul unui alt fel de a face politică, fără gâlceavă şi fără scandal. E mult? E puţin? Fiecare să socotească aşa cum crede. Desigur, într-un discurs festiv, preşedintele nu putea inventaria şi eşecurile pe care le-a înregistrat. Măcar de dragul echilibrului, să consemnăm aici câteva dintre ele, tot trei la număr, plecând şi de la dezideratele pe care le-a emis în primul său discurs în Parlament, acum un an, când entuziasmul popular stârnit de câştigarea alegerilor era încă neştirbit. Unu. Spunea atunci preşedintele că Parlamentul nu mai trebuie să obstrucţioneze cererile Justiţiei privind imunităţile parlamentarilor şi ale miniştrilor. Aici nu s-a înregistrat niciun progres notabil. Ce-i drept, au fost ridicate câteva imunităţi, dar numai atunci când aleşii aveau de plătit poliţe politice (cazul Elena Udrea, bunăoară) sau când cel căruia i s-a ridicat imunitatea nu reprezenta o miză majoră. Pe Dan Şova l-au salvat în două rânduri, în primăvară, când încă mai era în anturajul atotputernicului pe atunci Victor Ponta, şi l-au livrat Justiţiei abia după ce Ponta a devenit o umbră. Dar când mizele erau mari – cazurile Victor Ponta, Varujan Vosganian sau Laszlo Borbely – protecţia parlamentară a funcţionat fără fisură.
Reacţiile preşedintelui au fost de fiecare dată călâi – adică fără scandal, că doar aşa a promis. Doi. ”Va trebui să vedem dacă alegerea primarilor într-un singur tur este o idee bună”, mai spunea preşedintele la începutul anului trecut şi oricine înţelege de aici că domnul Iohannis o găsea o idee proastă. Tot atunci, el condamna conceptual de ”electoralism”, adică năravul politicienilor de a croi legislaţia electorală după interese de partid. Cu toate acestea, preşedintele nici măcar nu a mimat lupta şi a consimţit într-un mod cel puţin dubios la înţelegerea subterană dintre PSD şi PNL, singurele partide care au un interes strict politicianist de a păstra alegerea primarilor într-un un singur tur de scrutin. Personal, ca adversar declarat al acestui sistem electoral, mi se pare că aceasta este cea mai gravă abdicare a preşedintelui Iohannis de la statutul de reprezentant al cetăţenilor care l-au ales. Trei. În sfârşit, despre un episod jenant: banii. Pe 10 iulie 2015, preşedintele a cerut reexaminarea legii prin care se instituiau pensile speciale pentru parlamentari. Pe lângă câteva chestiuni tehnice, preşedintele contesta însăşi raţiuunea de a exista a legii, folosind cuvinte tari, total neuzuale pentru domnia sa: excesiv, arbitrar, discriminatoriu. Părea atunci un act temerar, întrucât cu doar două zile mai devreme, premierul interimar Gabriel Oprea tocmai semnase intempestiva ordonanţă prin care se triplau salariile câtorva demnitari, în frunte cu preşedintele. Dar probabil că nu a fost un act temerar, ci doar o chestiune de inerţie birocratică: preşedinţia deja luase decizia reexaminării şi ordonanţa lui Oprea a venit puţin cam târziu. Pentru că după ce parlamentarii au corectat chestiunile tehnice semnalate de preşedinte, dar au păstrat intactă esenţa legii, curajul preşedintelui s-a înmuiat. El a promulgat legea fără a o ataca la Curtea Constituţională. Surse de la Cotroceni susţin că preşedintele ”nu a găsit motive de neconstituţionalitate” şi nu vrea ”să se facă de ruşine” cu o sesizare fără sorţi de izbândă. Acesta e un neadevăr: însăşi cererea de reexaminare din iulie conţine destule acuze de neconstituţionalitate, atâta doar că nu sunt numite ca atare. În plus, la legea privind pensile speciale ale aleşilor locali, Guvernul Cioloş a găsit argumente de neconstituţionalitate, argumente care, dată fiind similitudinea celor două legi, îi erau perfect accesibile şi preşedintelui. Asta face ca suspiciunea unui troc tripartit – Preşedinte, Guvern, Parlament – să fie de neevitat. Încă o dată, Klaus Iohannis a abandonat lupta înainte de vreme, fără a folosi toate instrumentele pe care le avea la dispoziţie. Este acesta un nou mod de a face politică? Se poate spune că da, însă doar dacă privim partea formală a lucrurilor, suprafaţa. În adâncime însă, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult: politicienii fac înţelegeri lucrative între ei şi pentru ei, pe socoteala celor care i-au ales. Să vedem ce-om mai găsi prin bilanţul de anul viitor…
Sursa: adevarul.ro